Suflete hoinare

Din câte înțeleg, Anca Vieru este la primul ei roman, după debutul editorial din 2015, cu volumul de proză scurtă Feliide lămâie, apărut tot la Editura Polirom.

Vorbim despre Spulberatic, un roman ambițios și reușit, în care liniile de forță rezidă mai cu seamă în structura polifonică, în pluriperspectivism. O inginerie narativă pe care scriitoarea (absolventă de Politehnică la bază, de altfel, cu activitate de câțiva ani în cercetare) o stăpânește foarte bine.

Cartea reține atenția implicit prin titlu, un cuvânt mai puțin obișnuit, derivat de la verbul a (se)spulbera, care trimite la instabilitate, imprevizibil, schimbare, destrămare. Inițial, după spusele autoarei, romanul trebuia să senumească Nimeni nu lipsește, după titlul ultimei părți a volumului. Adjectivul „spulberatic” și semnificațiile lui apar spre final, pe marginea unei scrisori a unuia dintre personajele feminine:

„Nestatornic, a spus la un moment dat Sorina. Schimbător. Hoinar. Spulberatic, ca nisipul dus de vânt. Și nu e ceva în sensul rău, ci are legătură cu acea neliniște care te împiedică să stai undeva, să te legi de ceva sau de cineva care să te țină pe loc”. (pag. 246)

Neîndoios, acest al doilea titlu este (și) varianta cea mai potrivită cu subiectul și mai ales cu cele două personaje masculine, Tiberiu și Andrei Vreme, tată și fiu.

În câte feluri poți spune/scrie o poveste astfel încât aceasta să-și țină cititorii lângă ea chiar și după ultimele rânduri? Dar mai ales cum să scrii altfel despre povești de viață întâlnite la tot pasul, în realitatea obiectivă, dar și în alte cărți pe care le citești într-o viață de om? Oala olarului a tot fost (re)inventată, la o adică, nu?

Cartea Ancăi Vieru articulează coerent, inteligent, patru părți cărora le corespund patru voci narative, patru perspective asupra aceleiași situații. Prima îi aparține Andei Cărare, o femeie de 49 de ani, cu „soț, copil și amant”, după cum o cataloghează o prietenă, căreia o imagine cu un grup statuar subacvatic îi declanșează brusc amintiri despre un trecut care îi induce, apăsător, sentimentul unei vinovății niciodată asumate deplin. O madlenă proustiană care deschide poarta spre o perioadă în care destinele unor tineri stau sub semnul nefast al regimului comunist, fie el și agonizant deja. Absolventă a Facultății de Turism din cadrul ASE, Anda ajunge colegă cu Tiberiu Vreme, zis Tibi, la un Institut de proiectări pentru Agricultură din București, dar și cu alți tineri, precum Radu, Liana, Eliza, Flori. Fiecare dintre aceste personaje e creionat în tușe sigure: fizionomie, stare civilă, nivel de inteligență, aptitudini, puncte vulnerabile. Dintre toți, memoria afectivă a Andei păstrează trei: Tibi, Radu și Liana. Cu Tibi are o relație de colegialitate/prietenie (deși cei din birou îi suspectează că trăiesc o poveste amoroasă), de Radu se leagă o scurtă, dar intensă experiență erotică, iar Liana, soția celui din urmă, îi reține atenția nu atât prin frumusețea explozivă, voluptoasă, cât prin capacitatea ei onirică premonitorie (Tibi face la un moment dat remarca potrivit căreia pe cât de banală e Liana, pe atât de interesante sunt visele ei cu potențial cinematografic).

Figura lui Tibi polarizează încă dela început atenția: un bărbat șarmant, inteligent, cu succes la fete, încât pe seama lui se vorbește intens despre tot felul de aventuri. E căsătorit cu Doina și au împreună un băiat, pe Andrei. Relația lor, fisurată de gelozia Doinei și de neîmplinirile lui pe plan profesional (își dorise să ajungă regizor, dar e inginer) se va reflecta ulterior și prin prisma celorlalte personaje din roman.

Tibi e un spirit hoinar, un spulberatic, în sensul nobil al cuvântului. Un neașezat în propria-i viață:

„…era nestatornic ca vremea, fără astâmpăr, cu privirea schimbătoare, când sfredelitoare, când jucăușă, când insinuantă. Veșnic zeflemitor, atent la orice detaliu, gata să ironizeze, să-ți găsească punctul slab și să te tachineze”. (pag. 15)

Lucrase doi ani la Combinatul de Apă Grea dela Severin, apoi, la cererea insistentă a Doinei, care îl bănuia de infidelitate, se mută în Capitală, unde lucrează deja de patru ani când vine la institut Anda Cărare. Dacă la visul de a deveni regizor, aspirație adolescentină, Tibia renunțat, celălalt este pus în aplicare: acela de a trece granița în lumea liberă. Din momentul acela, nimeni nu mai știe nimic despre el…

A doua voce narativă este a lui Tiberiu însuși, prin paginile de jurnal aruncate la tomberon și găsite de două eleve din Galați, într-o carte, în noiembrie 1989; una dintre fete, Gina, profesoară de geografie peste ani, deschide un blog, postează câteva dintre aceste pagini în speranța că va da de autor și va afla continuarea poveștii acestuia.

Jurnalul lui Tibi este, poate, partea cea mai rezistentă din roman, deoarece face trimitere la istoria unor oameni pe care regimul comunist i-a mutilat. Crescut într-o familie care păstrează tăcerea în privința acestor lucruri, Tibi face eforturi să-și recupereze rădăcinile, să afle ce s-a întâmplat cu bunicii săi pe linie maternă și paternă. O cunoaște, în acest scop, pe doamna C, profesoară de pian, care locuiește într-una din camerele casei care aparținuse bunicilor materni și care fusese naționalizată de comuniști după arestarea bunicului ca deținut politic. Femeia, inteligentă, ghicește ce se întâmplă în sufletul băiatului:

„Poate ai tăi au vrut să te cruțe. Dar eu cred că au greșit. Trebuie să înveți să înfrunți destinul, iar pentru asta trebuie să-l știi și să-l înțelegi.” (pag. 121)

Din aceleași disparate pagini de jurnal este reconstituită relația și căsnicia cu Doina, fisurile, lipsa comunicării reale în cuplu, certurile și împăcările, o diagramă a singurătății în doi, dincolo de iubirea fiecăruia pentru celălalt. O iubire mutilată de inconsecvențe și de neîncredere. De orgolii adesea nejustificate.

În partea a treia a romanului avem versiunea Doinei despre relația cu Tibi, despre căsnicia lor greu încercată. Trecerea de la persoana I la persoana a III-a se face aproape insesizabil: Doina ia legătura cu Gina când își dă seama că jurnalul găsit și făcut public de aceasta îi aparținuse soțului ei. Se conturează, încet-încet, imaginea unei femei neîncrezătoare în forțele ei, care se închide în tăcere ca într-o platoșă:

„Tăcerea era felul ei de a se exprima. Lipsa cuvintelor. Dar cuvintele au muzica lor și, dacă renunți la ele de bunăvoie, rămâi și fără muzică (…) Tăcerile sunt atât de diferite și ascund atâtea gânduri, sentimente, trăiri reprimate. Traume vechi. Iubire și spaimă. Dorința de a trece neobservată. Dorința de a sta deoparte și a observa”. (pag. 151)

Mereu bănuitoare, Doina nu-și cenzurează deloc gelozia. Tăcerile care intervin între ei, fiecare rumegându-și singur suferința, îi înstrăinează. Presupusa trădare cu prietena soției, cea supranumită „Elena din Troia”, se soldează cu mutarea cuplului la București, unde Doina avansează profesional, își ia doctoratul, axându-se aproape în totalitate pe carieră.

Drept răzbunare pentru ceea ce crede ea că ar fi reluarea legăturii amoroase dintre Tibi și Elena din Troia, Doina face avort. Un alt „zid” între ea și Tibi, de fapt: „Ea se înconjurase mereu de ziduri de tot felul”. (pag. 175). Înseși premisele căsniciei lor sunt greșite: ea și l-a dorit ca soț deoarece toate fetele îl voiau, iar el pentru că văzuse o poză de-a ei, haioasă, cu perne așezate pe cap în chip de pălărie. A crezut-o copilăroasă, imprevizibilă, jucăușă. La final, după divorț, Tibi însuși trage linie peste relația lor cu o concluzie pe cât de realistă, tot pe atât de amară:

„Lucrurile n-au mers la fel pentru amândoi. Tu ai știut ce vrei și ai ținut-o pe calea ta. Eu în schimb m-am pierdut pe drum”. (pag. 184)

Ultima parte dezvăluie varianta lui Andrei, băiatul cuplului, și viața acestuia după plecarea lui Tibi. Ilustratele trimise din diverse locuri, cu diverse și misterioase mesaje de la tatăl absent și căutat ulterior cu ardoare: „Eu m-am format dintr-o absență, am iubit o absență, apoi am urât-o, apoi am încercat s-o înțeleg și, în final, am acceptat-o.” (pag. 198) Andrei își cunoaște tatăl din frânturi, încercând să descifreze mesajele din ilustratele primite de la acesta. Acestea au (și) rolul esențial de a-i deschide băiatului calea spre artă, cale ratată de tată încă din adolescență. De la figurinele modelate de copil din plastilină și până la lucrările de sculptură de mai târziu e un întreg și laborios proces de formare. Destinul face ca și Andrei să moștenească sufletul hoinar al tatălui. Neașezările fertile. Își caută la propriu tatăl despre care nimeni nu mai știe nimic concret după 1989, așa cum Tibi își căutase odinioară bunicul martir…

Grupul statuar de la începutul cărții, cel care o face pe Anda Cărare să frisoneze și să se lase trasă în propriul trecut, este un proiect artistic numit Evoluția tăcută, inițiat de un artist american, Jason Taylor, la care participă și Andrei. Statuia modelată de el are trăsăturile tatălui absent, reconstituit din memorie. Dar și trăsăturile lui Andrei însuși. Statui coborâte în adâncul oceanului, unde algele, lichenii și toată vegetația subacvatică desăvârșesc lucrarea omului. Acolo unde „nimeni nu lipsește”. Acolo e locul din visele stranii ale Lianei, de la omul așezat pe un scaun într-o cameră goală, un scaun legat cu lanț de perete, și până la cele în care, odată ajunsă pe fundul oceanului, femeia a văzut statui roase de apă, cu fețe îngrozitoare.

O carte despre indecizia fiecăruia dintre noi în fața provocărilor pe care propriul eu ni le trimite în anumite momente-cheie. Despre cum nu e sănătos să trăiești inerțial. În fond, nu tu ești legat de scaunul dintr-o cameră goală. Scaunul e fixat în perete. Tu trebuie doar să găsești puterea de a te ridica și de a ieși din acea cameră.

Spulberatic de Anca Vieru