Destine (ne)împlinite – tragedia familiei Borgia

Renașterea ca perioadă istorică tentează pe orice cercetător, indiferent în ce domeniu activează acesta. Va rămâne pentru multă vreme de acum înainte una dintre cele mai pline de transformări epoci, iar oamenii care au făcut posibile aceste evoluții nu sunt nici pe departe îndeajuns de cunoscuți ca să putem să închidem definitiv acest capitol. Pentru profani, anii Renașterii se reduc la o disjuncție insurmontabilă, de cele mai multe ori: pe de o parte, corupția și celelalte flageluri sociale care afectează iremediabil relația de putere dintre vârful ierahiei sociale și pătura săracă a populației; de cealaltă parte, artele frumoase capătă un avânt de neegalat nici astăzi, din multe puncte de vedere. Abordată sociologic dihotomia aceasta capătă sens: oamenii trebuiau să găsească un contrapunct la tot răul/abjecția care se rostogolea peste ei cu o viteză uluitoare, dar să nu uităm nici faptul că tot frumosul pe care astăzi îl admirăm sub diferite forme în muzee sau colecții particulare a devenit posibil doar pentru că marii corupți ai acelor vremuri au plătit bani grei pentru ca el să ne încânte ochii, inima și sufletul. Și mai este ceva: Renașterea vine după Evul Mediu întunecat, când tenebrosul caracteriza aproape orice domeniu al vieții sociale. Torturile, crimele, violurile etc, pomenite și în cartea despre care o să vorbesc aici n-au apărut peste noapte, doar pentru că familia Borgia a găsit o plăcere sadică și dincolo de orice prag al nebuniei să le pună în practică. Oricât am vrea noi să le punem în cârcă, patentarea acestor orori nu le aparține.

Sarah Dunant pornește demersul ei literar în al cărui epicentru stă întreaga familie Borgia cu un prim volum, tradus și el în limba română și apărut la Humanitas Fiction, mă refer, evident, la Sânge și splendoare. Putem găsi repede răspunsul la întrebarea „De ce să mai citim astăzi romane istorice?” dacă mergem în ultima parte a volumului despre care facem vorbire aici – În numele familiei -, acolo unde autoarea își expune toate motivele pentru care ea însăși a ales să scrie aceste romane. Și astfel înțelegem că nu doar pentru că familia Borgia a dat un papă și un sfânt – ce contrast greu de egalat! -, ci și pentru că membrii familiei Borgia au fost atât de puțin înțeleși de contemporanii lor, încât posteritatea a ajuns să-i identifice cu absolutul în tot ceea ce poate fi mai abject și mai imoral din punct de vedere social și politic. Faptele lor, modul lor de viață real prea puțin mai contează, când anii de după ei au tot adăugat trăsături dintre cele mai malefice și mai greu de dezlipit. De aceea spuneam că marele merit al demersului lui Sarah Dunant este că te ajută să înțelegi. Și tot aici găsim și răspunsul la întrebarea de mai sus: de ce să mai citim romane istorice? Descoperim în numeroasele pagini ale celor două volume (În numele familiei are peste 450 de pagini) o muncă de documentare impresionantă, demnă de un adevărat cercetător, la care se adaugă un talent literar nu doar nativ, ci și cultivat, după cum găsim și o excelentă îmbinare între faptele istorice (așa cum s-au întâmplat ele!) și fanteziile literare ale autoarei, cele care vin să dea sens unor intrigi secundare, regăsibile în diversele capitole ale romanului.

«- Noaptea trecută, Cesare Borgia a luat statul Urbino fără să ridice sabia. Ducele Montefeltro era în afara orașului și a fugit, lăsându-și pământurile în mâna trupelor lui Borgia.

Episcopul încremenește, dar pe fața lui nu se poate citi nimic. Alături de el, Machiavelli se ține doar cu greu să nu zâmbească. Urbino! Unul dintre giuvaierurile Italiei, ferit de primejdii, admirat de toți și condus de un vechi aliat al familiei Borgia. Cum de-a îndrăznit?

Abia acum înțelege. Cu doar câteva zile înainte, se auzise că papa a cerut – și a obținut – liberă trecere penru o parte a armatei lui Cesare Borgia pe teritoriul ducelui Montefeltro, ca să scurteze drumul spre Camerino. În acest timp, avea în Romagna alți soldați încartiruiși, care-i așteptau ordinele. De cum trecuse frontiera, nu-i rămânea decât s-o ia în marș forțat spre nord, ca să facă joncțiune cu trupele care veneau spre sud, și într-o singură zi ar fi avut… cât? peste două mii de soldați în fața porților unui oraș atât de încrezător că e în siguranță, încât conducătorul nici măcar nu era înăuntru. Cel mai vechi stat papal din țară, condus de o familie recent legată de a lor printr-o căsătorie, acum era înghițit de statul Borgia, fără ca nici măcar o viață omenească să fie pierdută! Și chiar dacă regele francez s-ar înfuria (n-a invadat Italia ca să fie nevoit s-o împartă cu familia Borgia), încă mai are nevoie de ajutorul lor, ca să ia Neapolele și, afară de cazul în cazul în care Florența este atacată, puterea lui nu este amenințată în mod direct.

Urbino! Un lucru atât de imposibil, că pare acum la mintea cocoșului. „Ar fi trebuit să prevezi mișcarea asta, Niccolò”, se mustră singur, dar dojana era însoțită și de un sentiment de bucurie. Abia așteaptă să stea în aceeași cameră cu omul care e în spatele acestor mașinații.»

Romanul are mai multe planuri de acțiune, mai mulți centri de atenție, deși epicentrul rămâne același: familia Borgia – papa Alexandru al VI-a, Cesare Borgia și Lucrezia Borgia. Tatăl și cei doi copii ai săi. Personaje istorice, din orice unghi ai privi, care-și așteaptă cuminți scriitorii și istoricii, deopotrivă. E interesant felul cum a ales Sarah Dunant să construiască narațiunea: firul roșu al întregului roman este dat de boală; boala ca metaforă, boala ca fapt social, boala ca realitate cotidiană, boala ca factor de schimbare, boala ca prezență de neignorat etc. Sifilisul este flagelul epocii, boală care se manifestă în trei stadii, ultimul fiind cel al nebuniei și dacă veți citi cartea veți înțelege și mai bine de ce unele decizii luate atunci astăzi sunt de neînțeles și ilogice; ele erau luate sub imperiul bolii. Spre sfârșitul romanului este descris unul dintre episoadele luptei cu sifilisul într-un mod atât de realist, încât îți vine să urli și tu de durere, odată cu cel scufundat în apele reci ca gheața din butoi. Cesare nu moare de durere atunci, dar urletele scoase de el aproape că ne sparg timpanele în momentul când citim scena din roman, atât de bine scrie Sarah Dunant. Și dacă treci peste aceste limite ale suportabilității ajungi să înțelegi, capeți o clarviziune de care nu te credeai în stare, practic survolezi o întreagă istorie a unei familii damnate– familia Borgia.

„- Vedeți, domnilor, cu câtă atenție urmăresc cele mai tainice treburi civice din Florența. Așaaa. Care dintre voi va rămâne în istorie, mă întreb. (Vocea îi era mieroasă acum, aproape seducătoare.) Statuia voastră, sau statul meu? Fiindcă, ascultați-mă pe mine: unii zic că sunt un criminal, dar să știți că nici tăun nu sunt, azi aici, mâine în altă parte. Nu, am venit ca să stau. Stabilitate, ordine, lege, putere, dreptate. Am să curăț Italia de roiul ăsta de gângănii tiranice, pe care le găsești în mai toate orașele și care nu se gândesc decât la bogăția și plăcerile lor. Fiindcă, așa cum spui, secretarule, Fortuna e de partea mea. Prin urmare.. aici face o pauză. Voi hotărâți cum o să vă mișcați pe viitor. Dar hotărâți-vă cât mai iute, că n-am timp de așteptat. Și nu uitați: între mine și Florența, nu e cale de mijloc; ori sunteți prieteni cu mine, ori sunteți dușmanii mei.”

Împletirea destinelor celor din familia Borgia cu cele ale familiei d´Erste vine să aducă un plus de claritate, relațiile dintre Lucrezia și Isabela, cumnata ei, sunt tensionate, după cum, la fel, sunt și cele dintre Lucrezia și socrul ei; toate aceste relații străbat cartea din grosplan, ceea ce ne servește oarecum drept pretext pentru multe din acțiunile din primplan, găsim justificări nebănuite pentru deciziile de ordin politic. Sarah Dunant este o portretistă de mare clasă, reușește să le construiască fiecărui personaj în parte portrete veridice, îi umanizează, adăugându-le și calități, se străduiește să le dea culoare și tușe de frumos, deși n-ai crede că sub putegraiul imoralității faptelor și pustulele sifilisului ai mai putea găsi și așa ceva. Dar Lucrezia știe să danseze, e o mare amatoare de dans, scrie poezie, în retragerea ei de la mănăstire reușește să se regăsească doar înconjurându-se de liniște și de frumos. Episoadele cu ea dansând sunt adevărate pagini de măiestrie literară și de aceea am ales să vă las aici și o mică dovadă audio – pe o astfel de muzică ea și curtenii ce o înconjurau dansau la petrcerile date de ea sau de socrul ei.

Deși acțiunea romanului se petrece de-a lungul unui singur an din istoria familiei Borgia, detaliile și amănuntele nu încurcă deloc, ci, din contra, aduc lumină acolo unde te aștepți mai puțin. Începi să înțelegi și strategiile militare ale lui Cesare Borgia, începi să-ți dai seama și de ce Machiavelli a ajuns să scrie Principele și care i-au fost sursele de inspirație. Ajungi să-l vezi cu alți ochi până și pe papa Alexandru al VI-lea, singurul personaj care este malefic de la început și până când moartea îl ajută să treacă pragul spre iad, purgatoriul nefiindu-i cale de ispășire a păcatelor, acestea fiind cu mult prea numeroase pentru orice minte omenească. Sarah Dunant are capacitatea (destul de rar întâlnită la cineva care scrie roman istoric) să te facă parte din poveste pe tine, cititor. E de pomenit aici și felul cum te introduce pe tine, cititor, pe post de martor în povestea de dragoste dintrea Lucrezia și Bembo, poetul de la curte, o dragoste platonică, dar care parcă nici n-ar avea nevoie de altceva în plus, atât de frumoasă este.

„Pe peretele din spate e o hartă, unsuroasă la colțuri de la ceara de sigiliu cu care e lipită de piatra zidului. E minunat de frumos desenată; cineva cu aplecare spre artă ar studia-o din altă perspectivă, dar aici scopul e pur practic. Machiavelli înțelege într-o clipă ce reprezintă. Privește orașul Imola, așa cum l-ar vedea o pasăre care zboară deasupra lui; zidurile și fortificațiile sunt redate în proporții fără cusur, până la turnurile fortăreței, la înclinarea terenului și la drumurile din jur.

– Recunoști mâna, poate? întreabă ducele în treacăt. E unul dintre ai voștri.

– Da Vinci, răspunde, căci toată lumea știe că este în slujba ducelui.

– Întocmai. În ultimele trei luni, de când e în slujba mea, a călătorit în sus și în jos prin Romagna, studiind fiecare dintre fortărețele și fortificațiile mele, ca să vedem cum putem îmbunătăți sustemele de apărare.

– Harta orașului Fossombrone făcută de el a dat la iveală pasajul subteran?

– Păi, a cui altcuiva? dă Cesare din cap. Merită de trei ori mai mult decât îi dau, și nu-l plătesc ieftin. Îl cunoști?

– Doar după faimă.”

În numele familiei e un roman istoric care cucerește, pur și simplu. Începi să-l citești din curiozitate, întrebându-te dacă o să faci față unui număr de pagini impresionant, după care îți dai seama că nu-l mai poți lăsa din mână. Și o să-l citești pe nerăsuflate, așa cum a fost și istoria acelor timpuri: scrisă la foc continuu, faptele înșiruindu-se cu o viteză uluitoare, intrigile fiind prezente în orice moment al zilei, personajele-cheie ajungând să-și cedeze unii altora locul din mers și pe nesimțite, de cele mai multe ori. Când vei citi și ultimele pagini din În numele familei îți vei da seama că oamenii nu mai pot fi împărțiți în buni și răi atât de ușor.

„În numele familiei” de Sarah Dunant

Editura: Humanitas Fiction