Întrele, spaţiu de refugiu (!?)

Cu Ceea ce datorăm, Polirom, 2018, traducere Gabriella Eftimie, Golnaz Hashemzadeh Bonde mizează pe autenticitate. Elementele autobiografice conduc la o locuire dureroasă, tipică migranţilor în genere, a Întrelui, locul fiinţat din două lumi deodată, Iran, spaţiul originar, şi Suedia, cel adoptiv. Aflată în faţa morţii, i se mai dau 6 luni de trăit în urma diagnosticului, cancer, femeia de 50 de ani, antisentimentală până la limita egoismului (acest lucru se răsfrânge şi în stil, unul direct, limpede, fără sensuri multiple), alege să lupte pentru supravieţuire, cum a făcut şi după participarea la revoluţia din Iran, refugiindu-se în Suedia. Au urmat problemele în cuplu sau, pur şi simplu, adaptarea fără capăt. Numai naşterea nepotului, moment pliat pe cel al trecerii sale, îi dă sentimentul utilităţii, al depăşirii fricii de moarte, cu care luptă prin amintiri şi atitudini dure chiar şi faţă de apropiaţi.

Nu e vorba de o pendulare între cele două locuri, fiinţări, ci de o instalare a Întrelui în viaţa femeii. Se află de decenii în această poziţie dublă, cu furia, strigătul, autoflagelarea sau duritatea comportamentală mereu la îndemână. Adesea are gânduri la limită: „Te-am rănit? Da? Foarte bine, nu-mi pasă, pentru că o să mor. O să mor şi tu (fiica sa, n. n.) o să trăieşti”. Surprinde stilul abrupt, cel mai eficient în a reda în scris o durere cât omul, rupt de spaţiul de origine, dar mereu cu gândurile/trăirile acolo, şi Celălaltul, locul de adopţie, unde orice zi a fost şi mai este dură. De la această formă de supravieţuire, cu un soţ care o bate fără a-şi limpezi cicatricele de după revoluţie, Nahib se învinovăţeşte pentru trădare, care a făcut-o să scape din închisoare atunci, şi, mai ales, pentru moartea surorii adolescente, luată în iureşul revoluţionar de ea şi de Masood, viitorul soţ, fără ştirea mamei.

Gândurile cu care se biciuieşte în faţa morţii, ca şi memoria primului loc îi dă tot o stare de neadaptare, de data aceasta nu doar la viaţă, alta, ci la moarte. Nu-şi găseşte rostul decât odată cu aflarea veştii că fiica ei este însărcinată. Lupta, acum, constă în a trăi momentul naşterii nepotului ca pe unul cathartic, aşa cum se va şi întâmpla, lucru înţeles şi de fiică. Nu întâmplător numele fetiţei este chiar Noora, adolescenta căzută într-un moment de haos al revoluţiei iraniene. Clipa morţii are un mare dramatism, nu doar prin faptul că e dublată de o naştere anume, ci prin neputinţa femeii de a comunica explicit, prin limbaj, bucuria funcţiei împlinite: „Copil drag. Sunt bunica ta. Bunica ta (…) Eu am fost cea care te-a adus aici. Noi am fost”. Abia acum Nahib intră într-o lume stabilă sufleteşte şi moartea nu-i mai poate smulge sentimentul final, de găsire a identităţii. Naşterea nepotului îi împrospătează fiinţa chiar pe patul de moarte, când „dizolvarea chipurilor” prezente nu mai ţine decât de organic, rădăcina căutată atâta amar de ani, simbolic, se înfige în spaţiul suedez şi rostul lui Nahib în lumea nouă s-a înfăptuit.

Până la ţipăt este, însă, până la acest moment, trăirea în două locuri ca în două fiinţe rupte una de alta, punctată continuu de Nahib de-a lungul deceniilor străine. Iată câteva reflecţii despre distanţa celor două spaţii trăite simultan (o simultaneitate dureroasă, un „acasă” imposibil de comunicat/vorbit):

„Stau la etajul treisprezece…Cer şi apă, apă şi pădure. Vreau să le explic musafirilor mei de ce e atât de special. Dar n-am chef. Vreau să le povestesc. Să le zic: vreţi să ştiţi ce vedeam în jurul meu în copilărie? Nisip şi piatră. Piatră cu nisip”.

Fixarea în această stare de negăsire e gândită şi redată cu bisturiul, de unde şi reiterarea verbului a sta, mai ales la începutul capitolelor cu conţinutul unui prezent sufocant („Stau deseori la geam şi privesc afară”, „Stăteam la fereastră, acasă…”, „Stăm din nou împreună…”, etc.). Pentru momentele memorialistice autoarea aduce, tot în incipitul capitolelor, un adverb marcant: „Când eram mai tânără…”, „Când mă gândesc la seara petrecerii…”, şi, adesea, formule de timp nedefinite, care punctează împotmolirea în cele două spaţii-timpuri, o supravieţuire chinuită. Este un spaţiu memorial nepurificat, uniformizat, gol, ca şi timpul: „În ziua aia..”, „…înainte să se lumineze de ziuă”, „E sâmbătă dimineaţa…”, „E vară din nou…” etc. Într-o astfel de locuire, de la momentul depistării cancerului Nahib trăieşte frica cea mai acută, de moarte, dispariţie a rădăcinilor, de fapt obârşia care o trăgea spre luptă. Vestea naşterii nepotului îi întăreşte rezistenţa la noul tip de posesie, cum este dezrădăcinarea, căutarea identităţii în „acasa” unde este greu să prinzi rădăcini. Tema rădăcinilor este, de fapt, una comentată cu luciditate mereu tăioasă de însăşi Nahib. Există, însă, şi pagini de rost(u)ire a gesturilor sale împământenite, chiar de ordonare a gândurilor, stării de adaptare şi de lucidă acceptare după cea mai potrivită opţiune făcută de o fire acid-luptătoare:

„Dar nu pleci de undeva pentru că te-ai dat bătut. Pleci să faci ceva, să construieşti ceva nou…Oamenii se uită de multe ori la mine ca la o victimă. Se aşteaptă să fiu slabă, demoralizată. Sunt o refugiată în ochii lor. Nu-şi dau seama că sunt aici tocmai pentru că sunt puternică? Că ai nevoie de putere ca să nu renunţi, ca să refuzi să accepţi răul şi oprimarea?”.

Uneori, lipsa de smerenie stă pe muchie de cuţit cu acceptarea alter-ilor din lumea nouă. Semeţia pare să împingă personajul spre acuzare şi haos, de aceea şi interogaţiile proprii, ca cea legată de „halucinaţiile” bolii se extind la nivel ontologic, dezechilibrant:

„Aveam halucinaţii. Sau cum să le zic? Nu asta facem toată viaţa?”.

Pe aceeaşi linie a egocentrismului, venit din frica în faţa limitei, se situează şi acuzele, chiar şi nevoinţele recunoscute. Când afirmă „Vreau să să se gândească mai mult la mine. Vreau să rămân în capul ei…” cu privire la fiică se atinge şi egoismul personajului, dar şi o autenticitate greu de surprins de un autor care nu-şi protejează personajul, ci îl expune total. Duritatea stilistică e măiestrită.

Cartea e unitară, stilul are directeţe, tema refugiatului e condusă în toate cotloanele, de la cel social, familial, identitar până la scenele de umilire tipică a femeii iraniene. Un loc aparte îl are iubirea, cu variaţii mari în economia cărţii, tratată cu o autenticitate care vine mai ales din sinceritatea extremă a personajului.

„Ceea ce datorăm” de Golnaz Hashemzadeh Bonde