Interesantă construcție narativă în romanul lui Eshkol Nevo. Plănuiam să citesc cartea de câteva luni, de când am citit cronica Nonei și interviul cu autorul, dar abia de curând a venit momentul potrivit, în care, o dată ce-am deschis cartea, nu m-am mai putut opri până la final. Cele trei povești de pe cele trei etaje m-au prins cu repeziciune în mrejele lor și le-am citit într-o cheie relativ simplistă. Cum nu l-am studiat pe Freud, nu mă puteam raporta la această cheie de lectură, la cele trei etaje ale personalității umane – Id, Ego și Superego, reprezentate în carte de câte o poveste. Arnon, Hani și Devora se confesează în fața cititorului cu o dureroasă intensitate a trăirilor dinăuntrul lor, revelând dimensiunile singurătății, care poate îmbrăca diverse forme, una mai perfidă decât cealaltă.
„Oamenii își ascund atât de bine disperarea, încât nici măcar nu bănuim că e acolo.” (pag. 113)
La primul etaj îl avem pe Arnon, măcinat de procese tăioase de conștiință, de greșeli ireparabile ce țin de istoria sa personală. Avea o familie fericită, împlinită, până ce evenimente exterioare și interioare zdruncină acel ansamblu care părea atât de solid până nu demult. Și mie mi se pare că transformarea s-a produs în el, ajutată de aceste incidente exterioare. Mânat de propriile interpretări ale unor fapte, gesturi sau priviri, se izolează într-o lume a lui din care ceilalți nu mai pricep nimic, și, mai important, devine cu totul altul decât cel pe care cei dragi îl cunoșteau. Astfel se cufundă în hăul singurătății și trebuie să lupte cu propriii demoni, fără să fie de la început conștient de această luptă. Confesiunea sa este apăsătoare și plină de tensiuni de tot felul, antrenantă și misterioasă uneori, dar misterul persistă mai degrabă asupra resorturilor sufletești decât asupra faptelor concrete.
„Ea și-a ferit privirea și nu mi-a dat niciun răspuns. Poate că, dacă mi-ar fi răspuns atunci și acolo, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dar nu mi-a răspuns, doar și-a ferit privirea. Eu am insistat:
– Răspunde-mi, Ofri, cum ați ajuns aici?
– Ne-am rătăcit, mi-a zis ea. După care a tăcut.” (pag. 32-33)
Am citit Trei etaje printr-o prismă emoțională, excluzând aspectele teoretice sau filosofice. Și, sub aspect emoțional, am empatizat foarte mult cu Hani, protagonista celui de-al doilea etaj, a cărei poveste a curs ca un fluviu prin ungherele mele cele mai ascunse. Singurătatea ei în mijlocul unei avalanșe de întâmplări și îndatoriri este cea care m-a atins cel mai mult, poate pentru că am regăsit foarte multe puncte comune cu ea. O astfel de singurătate predispune la exerciții ale imaginației mai mult sau mai puțin conștiente. Fiecare întâmplare cotidiană capătă proporții tulburătoare, intensități exacerbate.
„Îți amintești ultima noapte pe care am petrecut-o în Eliat, în excursia cu colegii de clasă? Când am scris, împreună cu Nomi, o listă „a lucrurilor pe care nu le vom face niciodată” – nu ne vom căsători niciodată cu cineva pe care nu-l vom iubi, niciodată nu vom invita prieteni la noi acasă vineri seara ca să discutăm despre politică, niciodată nu vom decide în locul copiilor noștri ce cursuri extrașcolare să urmeze, (…). Și deodată mă gândesc: Pentru că Nomi a murit de tânără, nu a fost nevoită să încalce niciuna dintre aceste promisiuni. Și mă mai gândesc: Am scris lista asta mult prea devreme. Încă nu știam ce avea să ne aștepte, ce nevoi vom avea când vom deveni femei în toată firea.” (pag. 94-95)
Singurătatea izvorâtă din prea mult zumzet este, poate, și cea mai dificil de gestionat. Căci, spre deosebire de cea de la etajul trei, cel al Devorei, care se bucură de conștientizarea existenței ei, chiar dacă nu și de acceptare, singurătatea lui Hani este bine camuflată de rolul permanent de mamă și soție, de la care nu se poate sustrage. E drept că, date fiind absențele frecvente ale soțului, ea este poreclită „văduva”, ceea ce, într-un fel, poate părea justificat. Ea este percepută ca fiind singură, iar culorile pe care le poartă de obicei întăresc această impresie. Apariția pe nepusă masă a lui Eviatar se răsfrânge și asupra vestimentației ei, fapt care îi creează oarece probleme, căci se teme că noua ținută, în mod vădit mai optimistă, va fi remarcată de copiii ei, obișnuiți să o vadă doar în haine șterse și mai mereu neîngrijită.
„6. Încă sunt nebun după ea. Ăsta-i adevărul. Dar trebuie să recunosc faptul că e epuizant să trăiești alături de cineva care-și dorește în permanență să fie altundeva. Care nu e niciodată mulțumit.” (pag. 141)
Mi s-a părut interesantă perspectiva soțului lui Hani, închipuită de ea sub forma unor posibile răspunsuri la versiunea ei de a vedea diferitele situații, ca o conștientizare a problemelor dintre ei. Aceste câteva rânduri mi s-au părut esențiale, sinteză a relației lor, dar și a multor alte relații – o sinteză a singurătății care se instalează uneori în cupluri. Ea se confesează și prezintă totul ca fiind viziunea personală a ei, dar știe că există și un alt unghi din care pot fi privite lucrurile și, mai mult, îl și creionează, aruncând îndoială asupra propriei viziuni, oferind indicii asupra tulburării ei interioare. Hani se simte sufocată de tot ce compune viața sa de zi cu zi. Își iubește copiii, dar undeva, în adâncul ei, zac dorințele femeii, nu ale mamei și, uneori, acestea răbufnesc în diferite forme. Nu voi intra în amănunte în ceea ce privește povestea ei, cum nu o fac nici în cazul celorlalte personaje. Vă las plăcerea de a le descoperi și de a le interpreta singuri poveștile, căci materialul este consistent.
Nu am spus prea multe despre Devora, a cărei confesiune are atât de multe lucruri ce trebuie descifrate citind printre rânduri, iar singurătatea ei pare a fi cea mai evidentă. Soțul i-a murit nu demult. Cu fiul a întrerupt orice legătură de câțiva ani. Ca fostă judecătoare, acum pensionată, îi e greu să găsească un rost anilor pe care îi mai are de trăit. Nu e o bătrână neputincioasă, dimpotrivă, încă mai are energie pentru a face multe lucruri, la cei 66 de ani ai ei. Și, poate cel mai important, încă mai are speranțe în ceva indefinit. Își conștientizează singurătatea, chiar dacă nu poate accepta pe deplin pierderile suferite.
Trei etaje implică o amplă incursiune în psihologia personajelor, iar talentul de povestitor al lui Nevo transformă lectura într-o călătorie pe apele tulburi ale sufletului uman. Frazele curg, simple și complicate în același timp. Poți scruta țesătura psihologică pe care ne-o propune autorul sau te poți delecta cu fluxul epic. În oricare dintre variante, satisfacția este pe măsură.
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Ioana Petridean
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 296
ISBN: 978-606-779-267-6