Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină pentru Emily Beecham, Cannes 2019. E suficient să spui atât ca să îndemni pe cineva să vadă filmul. Numai că actrița fără „oblăduirea” regizoarei n-ar fi fost atât de bună! Un rol destul de greu, dezvoltat à la longue, lucrat fin cu ajutorul unui joc de planuri care conduce treptat la adăugarea de noi și noi trăsături personajului. Alice devine personaj credibil datorită tinerei regizoare austriace Jessica Hausner, copilul-minune al cinematografiei austriece care, iată, are deja foarte multe premii în palmaresul personal.
Despre organismele modificate genetic se tot vorbește de zeci de ani, iar subiectul revine în atenția mass-media fie când se mai întâmplă câte o pandemie (cum e cazul celei de acum cu COVID-19), sau când medicina mai repurtează un succes în domeniul cercetării. Am dat două exemple la întâmplare, dar subiectul în sine prezintă interes în primul rând din punct de vedere economic – e greu să ignori cantitățile industriale din orice legumă sau fruct care se vând în marile lanțuri de magazine din lumea întreagă și să nu te întrebi cum de rezistă transportului (uneori de mii de kilometri) și să arate perfect și după o săptămână de stat în galantare. Toate acestea sunt premise suficient de puternice ca să nu te apuci să faci artă plecând de la un asemenea subiect, cu atât mai puțin film. Și cu toate acestea, artiștii sunt mai tot timpul în prima linie a celor care luptă pentru limitarea acestor modificări și tot ei trag mereu semnale de alarmă cu privire la pericolele care derivă automat din asemenea experimente. Arta ca formă de protest este din ce în ce mai prezentă în cotidian, își revendică statutul de prezență permanentă printre noi. Filmele cu și despre distopii au avut dintotdeauna priză la public, indiferent în ce stil s-au regizat. Iar thrillerul chiar are fani înfocați, tineri sau maturi, deopotrivă. Dar, tocmai pentru că este un gen foarte iubit, un film regizat în această cheie trebuie să fie gândit în detaliu și realizat impecabil din punct de vedete tehnic. Cred că aici rezidă și o parte din cauzele succesului lui Little Joe la critica de specialitate.
Jessica Hausner și-a plasat atemporal subiectul, într-un spațiu care devine un soi de no man´s land – iar ca să suspenzi cele două repere îți trebuie foarte mult curaj, dar (în aceeași măsură) trebuie și să-ți fie foarte clar ce vrei să transmiți, unde vrei să fie epicentrul tramei. Ținutele venite direct din anii ´70, purtate impecabil de actori și interioarele structurate, dotate multifuncțional, compartimentate distinct în funcție de tipul de acțiune căreia le sunt destinate fac din Little Joe o mică mostră de estetică vizuală. De la cămășile purtate cu multă feminitate de Alice și asortate impecabil cu pantalonii călcați „la dungă” de fiecare dată și până la ținutele aparent dezordonate ale Bellei, de la uniformele de școală ale puștilor construite în detaliu și până la verdele pal care invadează spațiile laboratoarelor de cercetare, totul este gândit milimetric și introdus în acțiunea filmului de asemenea manieră încât să contribuie la creșterea tensiunii, să inducă starea aceea atât de iubită de amatorii de thriller. Prim-planurile care alternează cu stop-cadre de detaliu transformă personajul în motor al acțiunii, deși el în realitate nu face mare lucru: udă florile, le vorbește pe voce joasă sau le urmărește atent creșterea. Alice este foarte controlată în gesturi, nici măcar vocea nu-i scapă în acute, la cină se așează într-o poziție cvasiregulamentară etc. În antiteză, Joe, fiul său, este răzvrătitul puber care caută să înțeleagă ce i se întâmplă și, în același timp, încearcă să-și protejeze și mama; vrea să-ți redimensioneze relațiile sociale, dar nu prea știe de unde să înceapă, după cum în subconștientul lui există dorința ardentă de a comunica cu tatăl retras în pustietate. Totul până la un punct: acela în care inspiră polenul micii plante. O plantă creată în laborator, deci rodul 100% al cercetărilor lui Alice.
Ce e interesant la Little Joe este faptul că regizoarea n-a menținut atenția doar pe un singur conflict – cel dintre cercetători stârnit de efectele polenului plantei – ci îi adaugă acestuia un altul, mai subtil – cel intergenerațional, dar nici pe acesta nu-l lasă în forma standard, ci îi dă o formă postumanistă. Micul Joe e mult mai deschis la schimbare, mai permisiv la încălcarea regulilor, n-are remușcări foarte multe în legătură cu faptul că intră în seră împreună cu prietena lui etc. În schimb, altfel stau lucrurile cu adulții – membrii echipei de cercetare sunt reprezentanții unor tipologii umane diverse – oportunistul perfect, avarul de serviciu etc. – care trebuie să-și pună orgoliile în slujba succesului profesional. Problema este că ei văd acest succes în moduri atât de diferite, încât îi aduce în conflict deschis, soldat cu îndepărtarea fizică a Bellei. Dinamica relațiilor sociale este accentuată de inspirarea polenului micuței plante. Deși oamenii ar trebui să se simtă fericiți, în mod inexplicabil ei își schimbă dispoziția afectivă, dar fără a fi euforici.
Un film cu o tramă aproape clasică (să fim sinceri, miezul narațiunii e atât de aproape de standardul unui thriller, încât după primele 10 minute îți vine să abandonezi filmul), dar care e salvat de la uitare de accentele cu care a lucrat regizoarea – o imagine foarte bună, un montaj de finețe și o actriță în rol principal cu adevărat bună. Dacă dai la o parte aceste accente, îți dai seama că pe fond nu rămâne nimic memorabil din punct de vedere artistic. Dar probabil că nici nu trebuie să facem acest lucru.
Joe este fiul ei, al cercetătoare, iar Little Joe este planta furată din laborator și adusă acasă, o plantă asexuată, special astfel creată pentru a-i face fericiți pe cei din jurul ei. Și iată cum revine în atenția iubitorilor de film un subiect vechi de când lumea – fericirea. Ce trebuie să facem ca să fim cu adevărat fericiți? Dar… cum poate ști o plantă ce ne face pe noi fericiți? Șirul întrebărilor se poate prelungi, evident, mă opresc aici, ca să nu fac spoiler. Dar … ca să am totuși un final, mai spun doar atât: nu știu dacă fericirea este trăsătura care ne distinge de oameni, dar știu sigur că și în postumanism vom avea nevoie de un pic de fericire. Dacă o vom primi de la plante sau de la oameni, rămâne de văzut.
Little Joe (Micul Joe) a fost lansat în România de Voodoo Films și a intrat în cinematografe din 6 martie 2020.
