„Evanghelia după Isus Cristos” de José Saramago

Nu există istorie mai cunoscută decât aceasta. Chiar și abordarea nu este străină imaginarului colectiv: milioane de credincioși se îndoiesc și alte milioane de necredincioși susțin că Binele și Răul sunt fațetele aceleiași monede. Așadar, doar prin mici abateri de la o istorie arhicunoscută și de la un punct de vedere nu mai puțin popular, a plăsmuit José Saramago un roman excelent și destul de citit. Istoria lui Isus, de la nașterea până la moartea sa, prin prisma problemei Răului din lumea asta, despre care nu se știe dacă e creația Diavolului sau, dimpotrivă, a lui Dumnezeu, așa cum vrea să sugereze romanul.

Care ar fi, așadar, cele câteva ingrediente ce reușesc, într-un mod hai să-i zicem (ca să fim în tonul subiectului) miraculos, să mențină activă intrigă cititorului și chiar să înfăptuiască schimbarea la față a înțelesurilor, deturnând sensurile Noului Testament pe un făgaș neașteptat?

N-ar fi greșit să presupunem că includerea unor personaje excepționale în situații cotidiene este un truc care funcționează aproape întotdeauna, mai ales dacă posezi stilul original și inconfundabil al lui Saramago, și negreșit, dacă ești chiar Saramago. Astfel, Isus, „un copil ca toți ceilalți”, căruia „îi curge saliva din gură, se murdărește și plânge”, va ajunge un tânăr care, deși perspicace, nu va fi lipsit de curiozitatea și nerăbdarea tinerească, atât în chestiuni de credință, cât și în cele lumești, precum nu va fi scutit nici de greșeli, dintre cele mai omenești posibile, nemaivorbind despre cele făcute în calitatea sa de autoritate cerească, despre care am putea spune că sunt, de la un capăt la altul al vieții sale, un lanț neîntrerupt de erori. Maria, la fel, o femeie chinuită de prea multe nașteri, dar, mai ales, de misoginismul soțului, obicei care este, mai degrabă, o caracteristică a epocii în care Iosif se încadrează perfect, este și ea plină de nesiguranță și păcătoasă în cel mai femeiesc mod posibil, cu gândul mai mult la orînduirea celor ale casei, decât la cele cerești. Totuși, într-o carte în care bărbații sunt făuritorii acțiunii principale, femeile sunt, fără îndoială, mai istețe, o viziune modernă integrată dibaci într-o atmosferă antică.

Un alt deliciu, pe care numai Saramago ni-l poate oferi, este, desigur, construcția frazei și punctuația caracteristice autorului, care, chiar și numai prin acest scurt dialog dintre Isus și Dumnezeu: „Nu vreau această glorie, Dar eu vreau această putere”, care nu permite nici unei intercalări de prisos să distrugă atmosfera de tensiune creată de interlocutori, își justifică deraierea de la convențiile gramaticii și existența într un univers izolat și fascinant.

Umorul sau, mai bine zis ironia autorului, își face simțită prezența chiar și numai în tonul nepermis de libertin cu care vorbește despre lucruri considerate îndeobște sfinte, dacă nu este afișată în mod explicit sau subtil:

„Timp de o oră, din pricina propriei greșeli, a fost enervat pe femeie, sentiment care îl ajută de obicei să-și înăbușe mustrările de conștiință.”

Toate acestea împreună, nemaivorbind de viziunea scandalos de necreștină a lui Saramago, despre care și așa s-au spus multe și asupra căreia nu cred că merită să ne mai oprim o dată, sunt componentele unui roman de succes, care te prinde de la bun început și nu prea te lasă până nu ajungi la ultimul punct.

Însă nu mă lasă inima să trec sub tăcere faptul că, în cazul meu, vraja s-a rupt la prima întâlnire a lui Isus cu Dumnezeu. Acesta din urmă este, consider, cel mai slab creat personaj al cărții. Chiar dacă înțeleg că el subscrie intenției autorului de a arăta cât de nedrept este acesta și ce lume strâmbă a creat din mofturile sale, mi-ar fi plăcut un personaj mai puternic pentru acest rol, care să fi atins măcar înălțimea personajului Diavol. Dealtfel, chiar și Isus, după sus-menționata întâlnire, mi-a părut mai degrabă un Dănilă Prepeleac care a câștigat mai mult de la Diavol, decât de la Dumnezeu, iar senzația aceasta de poveste nu m-a mai părăsit până la sfârșitul romanului, care și-a pierdut, după mine, din autenticitatea pentru care își făcea atâtea griji autorul, la un moment dat.

Așa sau altfel, frumusețea romanului nu este știrbită, pentru că ea stă, după părerea mea, mai puțin în înțelesul lui, luat integral, asupra căruia nici n-am catadicsit a mă opri prea mult, cât în detaliu, în observații scurte, pertinente și memorabile, în micile adevăruri, pe care numai un maestru cum este Saramago le-ar fi putut surprinde atât de laconic și de precis, dintre care aș alege doar câteva, la întâmplare, printre multele pe care mi le-am notat:

„cel mai bun lucru din lume copiii sînt, totuși datorită lor reușesc uneori adulții să facă, fără a le știrbi orgoliul, anumiți pași dificili, chiar dacă mai tîrziu se constată că drumul era înfundat.”

„Dumnezeul tău este unicul gardian al unei închisori unde singurul prizonier e Dumnezeul tău.”

„Dumnezeu nu iartă păcatele pe care te pune să le faci.”

„…iar suferința acestei femei este la fel ca a tuturor celorlalte, căci așa a hotărât Dumnezeul nostru atunci când Eva a păcătuit prin neascultare, Voi mări suferințele sarcinii tale, cu durere îți cei naște copiii, iar astăzi, după atâtea veacuri, cu atâta durere adunată, Dumnezeu tot nu e mulțumit, iar chinul continuă.”

Evanghelia după Isus Cristos de José Saramago