„Râsul” de Dorina Rusu

Am citit cartea aceasta în câteva ore și singurul regret este că nu a fost mai lungă. Mi-ar fi plăcut să mă delectez mai mult timp cu astfel de proze care stârnesc, deopotrivă, râsul și plânsul. Titlul are nuanțe înșelătoare. Acel râs vine, așa cum și moto-ul subliniază, pentru a contracara plânsul. Și-am râs de multe ori fără să mă pot opri, chiar dacă subiectele povestirilor aveau suficient de multă tristețe și o consistentă doză de dramatism. Douăsprezece povestiri cuprinde acest volum și în ele se amestecă o sumedenie de emoții, căci fiecare povestire se țese în jurul unei amintiri, al unui moment ancorat bine în memoria afectivă și faptică. Și, așa cum se întâmplă adesea când privești în urmă, se întrevede un tâlc acolo unde, cândva, fuseseră doar trăiri, pentru că memoria are darul de a transforma, de a trece totul printr-un filtru.

„După atâtea amintiri așteptam să vină lacrimile, dar în loc de asta, am început, fără să-mi dau seama, să râd.” (pag.16)

Scriitura savuroasă a Dorinei Rusu, din care poți intui bogata experiență jurnalistică (evocată, de altfel, în câteva dintre povestirile cuprinse în volum), m-a atras de la primele fraze și am știut de atunci că nu voi putea abandona lectura. Cel mai mult mi-au plăcut primele povestiri, cele care vorbesc despre copilăria și adolescența petrecute la țară, acolo unde cuvintele, deși sunt mai puține, au o capacitate uimitoare de metamorfozare și o viteză pe măsură, încât antrenează tot felul de întâmplări ce îmbină hazul cu necazul. Dintre ele, aș aminti Gura lumii, Șase raci, precum și Râsul, povestirea care dă titlul volumului. Personajul-narator, Otilia, povestește plină de vervă, purtând cititorii prin momente importante ale vieții sale.

„- Fă Otilie, ia spune? Ai cântat la gaz?

Nu înțelegeam ce vrea să spună.

– Ai cântat la gaz. Mi-a spus Maricica lu’ Trifan că i-a spus Catinca lu’ Aron că ai cântat la gaz și lumea a zis că ai înnebunit din cauza pățaniei de astă-vară și din cauză că stai prea mult cu nasu-n cărți, mi-a spus mama supărată.” (pag. 66-67, Gura lumii)

Episoade care au supraviețuit uitării, relatate într-un stil simplu, dar captivant, care mustește de oralitate. E ca și cum ai asculta-o povestind la gura sobei sau în jurul unui foc de tabără. Neajunsurile vremurilor „de dinainte” sunt îmbrăcate în vălurile tandre ale aducerii aminte, tandrețe care înclin să cred că are legătură cu modul în care privim copilăria și adolescența – acei ani dragi, a căror frumusețe nu poate fi întinată nici de lipsuri, nici de restricții. Mai ales dacă avem capacitatea de extrage umorul din fiecare situație. Dorinei Rusu îi reușește din plin acest demers. Povestirile sale au substanță, se simte puternic substratul autobiografic de la care pornesc, fapt care le conferă naturalețe și autenticitate.

„La fel cum, mai târziu, peste vreo doi ani, când stăteam pe pat în bucătăria de vară și citeam o poveste în care Făt-Frumos sau altcineva umbla prin lume în căutarea fericirii, mi-am dat seama că știu ce înseamnă cuvântul ăsta fără să întreb pe nimeni, deși nu-l auzisem până atunci, pentru că la noi în sat oamenii nu vorbeau între ei despre fericire.” (pag. 18 – „Râsul”)

Aș citi și reciti oricând astfel de proze și nu ezit a le recomanda iubitorilor de proză scurtă și nu numai. Se spune că a scrie povestiri poate fi mai dificil decât a scrie un roman, pentru că într-o povestire trebuie să surprinzi esența și nu ai spațiul nemărginit pe care ți-l oferă romanul. În câteva pagini sau zeci de pagini, să redai o lume prin ceea ce o definește sau să dai viață unui personaj pe care cititorul să îl vadă în ansamblul său, cu bune, cu rele, cu tot ce are – nu poate fi chiar ușor. Și totuși, citind Râsul, nu percepi deloc efortul, povestirile curg, depănate de o voce sigură, înzestrată cu acest har al povestirii.

„Frate-meu a râs când am aflat ce-am făcut, dar eu am fost mult timp atentă să nu fiu la poartă când trecea Ghiță prin fața casei. Îmi era rușine și puțin frică. Dacă vede că sunt singură acasă și vine să mă bată? mă gândeam. Când îi vedeam ciubotele și căciula că se apropie, mă ascundeam în fundul curții. N-am mai râs niciodată de el și nici la Sfat nu m-am mai dus. După ce a ieșit la pensie, nu l-am mai văzut deloc. Mare lucru n-am învățat totuși. Lucruri care nu trebuiau spuse am mai spus de multe ori după aceea.” (pag. 31 – Paznicul de noapte)