Povești din Bellu – o plimbare pe căile memoriei

În 2022, la Editura Vremea, Cristiana Trică publica primul volum al cărții Povești din Bellu, în colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu. Al doilea volum apărea doi ani mai târziu și avea să fie unul dintre cele mai bine vândute titluri ale Editurii Vremea la Târgul de Carte Gaudeamus ale anului. Cartea, per ansamblu, este rezultatul unei lungi călătorii în documente de arhivă, memorii, dialoguri, evocări. Nu își propune să fie o lucrare riguroasă de istorie, nu inundă pagini cu bibliografie și aparat critic, deși se regăsesc și acestea în cele două volume, ci este, mai degrabă, o cale de a rememora, de a readuce la viață trecutul unor oameni care au avut o implicare mai mare sau mai mică în existența României și care odihnesc în celebrul Cimitir Bellu.

Demersul este, din perspectiva mea, un act de curaj și de anduranță, de la alegerea personalităților care se transformă în personaje principale ale cărții, la documentare, la corelarea unor informații care se arată vagi sau insuficiente pentru ca, la final, să iasă două volume necesare și extrem de interesante. Cimitirul Bellu este unul dintre monumentele capitalei, care poate fi privit și ca o păpușă matrioșka, un monument în care se regăsesc altele mai mari sau mai mici. Cimitirul are program de vizită și poate fi considerat, fără îndoială, un muzeu în aer liber. Din acest motiv, cartea Cristianei Trică este și un ghid istoric pe care o poți lua și folosi în această călătorie pentru a înțelege poveștile atât de interesante ale mormintelor, unele dintre ele orbitoare, care se regăsesc acolo.

Autoarea a scris cartea după un algoritm anume. Primul volum debutează cu povestea familiei Bellu, cei care își deschid larg grădinile de pe Șerban Vodă pentru a le transforma în loc de veci. Mai întâi este identificată cripta, evocată cititorului printr-o fotografie realizată de autoare, apoi se deapănă viața familiei care a fost înhumată acolo, surprinzând legăturile de neam, statutul social, contribuția economică, politică, socială în țară, precum și marile evenimente ale existenței acelor oameni. Un tablou de viață, reînvierea unor destine cu urcușurile și coborâșurile lor, care tac de secole sau de decenii întregi sub piatra rece și grea a mormântului. Într-un stil plăcut, de povestitor iscusit, Cristiana Trică își poartă cititorii printre aleile Bellului, oprindu-i acolo unde consideră necesar a se odihni pentru o poveste. În introducerea la primul volum, explică și motivele (numeroase) care au îndemnat-o la scrierea acestei cărți, conchizând:

Pentru că Bellu este cumințenia de azi a unui trecut care numai cuminte n-a fost pe când era prezent. Și, mai ales, pentru că se spun cu surprinzătoare larghețe tot felul de lucruri despre cei care nu se mai pot apăra.

Primul volum cuprinde istorisiri despre 12 monumente funerare din Bellu ale unor familii boierești cunoscute și rămase, multe dintre ele, în memoria colectivă. Printre acestea se numără: familia Nababului (Cantacuzino), familia Văcăreștilor, Otetelișanu, Bragadiru. Volumul al doilea este mult mai concentrat și surprinde istoria a cinci monumente funerare, printre care enigmaticul mormânt al Sofiei Mavrodin, cel al inginerului Liviu Ciulley, tatăl cunoscutului regizor, precum și altele. Totul debutează cu neamul Bellu ale cărui începuturi în spațiul românesc sunt înregistrate odată cu Ștefan Bellu, născut în 1767. Era copilul surorii sale [sora lui Daniil, stareț al mănăstirii Colțea] Despa și al lui Dimitrie Bellio – provenind dintr-o veche și bogată familie din Pella (Macedonia) – și cu el va începe istoria românească a familiei Bellu. Ștefan Bellu evoluează rapid și are un parcurs de succes. În 1785 realizează o căsătorie într-o veche familie de boieri olteni, luând de soție pe Elena Bălcescu, doi ani mai târziu, în 1787, devenea judecător, pentru ca în 1811, după moartea unchiului său, să devină și epitrop al Așezămintelor Colțea. Sub domnia lui Caragea, Ștefan Bellu era ridicat la rang de Mare Vistiernic, funcție despre care susține autoarea nicio altă dregătorie nu era mai importantă în vremea lui Caragea. Prestigiul familiei Bellu avea să fie înregistrat și de heraldică, prin crearea propriului blazon – acesta reunește un cap de cal, un cap de inorog, un corb și un trident fiecare cu semnificația sa. Poziția urmașilor săi avea să se consolideze și erau recunoscuți pentru multe dintre avuțiile lor, printre care se număra și grădina Bellu, renumită timpuriu pentru petrecerile ce se dădeau pe întinderea sa. Însă după 1864, această grădină a fost cumpărată de primăria orașului și transformată în loc de îngropăciune, fiind cel mai mare mai impresionant cimitir din țară, citează autoarea afirmațiile lui George Potra.

Astfel, punându-se bazele acestui loc de veci, marile familii din spațiul românesc aveau să odihnească în acest pământ, ridicându-și monumente funerare dintre cele mai impozante, care să le păstreze vie amintirea. Unul dintre acestea este cel aparținător al familiei Cantacuzino, ridicat din ordinul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit și Nababul, om bogat, puternic și cu o poveste de viață impresionantă. Aflăm din carte că lucrările la cavou s-au desfășurat în 1899, când Ion Mincu era consilier al primarului Barbu Ștefănescu Delavrancea. Existența Nababului a fost traversată de furtuni numeroase la vârsta adultă. Prima sa soție, Zoe Cantacuzino, fiica domnitorului Gheorghe Bibescu, cu care s-a căsătorit din dragoste și al cărei portret i-a stat mereu alături și trona deasupra viitorului mariaj al Nababului, a murit de tânără, din cauza unei boli de nervi, neavând urmași. La câțiva ani distanță, Gheorghe Grigore Cantacuzino se căsătorește cu Ecaterina, născută Băleanu, femeie de casă, cea care avea să înțeleagă că toată viața de după căsătorie va fi urmărită de umbra primei soții și singura dragoste adevărată. Ecaterina Cantacuzino avea să îi ofere moștenitorii Nababului și să îi rămână credincioasă până la moartea acestuia în 1913, apoi s-a închis într-un doliu definitiv și a îndurat singură vitregiile istoriei.

Stăpâna desăvârșită a vieții de familie din Floreștii idilici, a palatelor din București și de pe Zamora intră într-un doliu perpetuu. Se închide în palatul de pe Calea Victoriei, unde îndură singură perioada ocupației germane, în timp ce toată familia se afla în refugiu la Iași.

Un alt cavou impresionant pe aleile Cimitirului Bellu este cel al familiei Poroineanu, care întruchipează, într-o sculptură, un bărbat care stă plecat cu capul pe mâna unei femei moarte. A suscitat numeroase comentarii de-a lungul timpului, iar multe au fost transformate în bârfe răutăcioase. Bărbatul din sculptură este Constantin Poroineanu, fiu al serdarului Sache Poroineanu, din Târgoviște, care provenea dintr-o familie cu preocupări intelectuale […] Caracalul îi păstrează amintirea și îi cinstește memoria ca un filantrop care a lăsat orașului o frumoasă moștenire. Acesta a avut o soră, pe Eufrosina Poroineanu, cu care a avut o relație apropiată. Însă, în anul 1902, aceasta se stingea în casa de pe str. Corabiei de tuberculoză ganglionară, o adevărată tragedie pentru fratele său. Șase ani mai târziu, pe 15 septembrie 1908, Constantin Poroineanu se sinucide, maiestuoasa criptă din Bellu, proiectată de arhitectul Ion D. Berindey, fiind finalizată în 1909. Până astăzi atrage privirile, dar puțini știu povestea monumentului, care întruchipează durerea fratelui plecat peste brațul surorii decedate.

Al doilea volum al Poveștilor din Bellu debutează cu o criptă care a primit numeroase interpretări de-a lungul vremii, cele mai numeroase fiind complet eronate. Este vorba despre monumentul funerar pe care stă scris numele Sofiei Mavrodin. Aceasta era mătușa după tată a lui Dinu Lipatti, care când a murit avea 36 de ani, doi băieți adolescenți, era bogată, era frumoasă, era iubită și s-a stins fulgerător, în zorii unei zile de vară, în casa ei din bulevardul Colței, Lascăr Catargiu de azi. Puține sunt informațiile care au rămas despre ea, ceea ce se știe este faptul că a fost primul copil al lui Costache Ath. Lipatti, era născută în 1869, deși pe placa funerară este înscris anul 1877, și că era o pianistă talentată. În 1885 se căsătorea cu magistratul Dimitrie A. Mavrodin, rămânând în memoria colectivă pentru dota impresionantă pe care a avut-o, și anume 227 mii de lei. Monumentul din Bellu a fost sculptat de Constantin Bălăcescu, la ordinul soțului Sofiei.

Soclul pe care se află statuia Sofiei Mavrodin închipuie o stâncă, iar deasupra creștetului ei, parcă pândind-o, se află un vultur. Din aceste elemente s-a născut legenda că Sofia ar fi fost alpinistă.

Un alt monument funerar de amploare, poziționat în apropierea capelei cimitirului, este cel al patronului ziarului Universul, Luigi Cazzavillan, italian venit în spațiul roânesc pentru sprijin militar și rămas aici pe vecie. Pornind de la nimic, Cazzavillan avea să devină unul dintre bogații Bucureștiului, chiar dacă parcursul nu i-a fost deloc simplu. A fondat un ziar care s-a bucurat de succes, a cunoscut apogeul și nu a fost străin de căderi. De multe ori acuzat, jignit, iar mulți nu i-au dat niciodată uitării rădăcinile sale străine și adesea i se reproșa că nu era un român adevărat.

Luigi Cazzavillan era de 25 de ani în România, construise o instituție de presă, era un om influent și foarte bogat, dar rămăsese în ochii unora un străin, un venetic care nu putea iubi România fiindcă nu era român.

Însă, la moartea sa, în 1903, întregul București este îndoliat de dispariția celui care reușise într-un loc străin, plecând de la zero. Fondase cea mai răspândită gazetă românească și avea să rămână în memoria capitalei pentru multă vreme prin donațiile făcute de soția sa, Teodora Cazzavillan, care donase un teren pe cheiul Dâmboviței și 60000 lei pentru construirea unui azil pentru infirmi și copii orfani sau abandonați. Aceasta avea să i se alăture soțului său în capela de la Bellu în anul 1916.

Tot pe aleile cimitirului Bellu, în apropiere de cripta Nababului, se ridică monumentul funerar al familiei Ciulley, în frunte cu Liviu Ciulley, capul familiei. Acesta avea să devină un cunoscut inginer al Bucureștiului, și nu numai, punând bazele și propriei antreprize. Acumulează bunuri de valoare, are o familie reușită în ochii societății, dar îl paște și un scandal care avea să planeze mult timp asupra imaginii inginerului și a întregii familii. Acesta avea o relație extraconjugală cu actrița Tita Cristescu, care moare în condiții suspecte, otrăvită. Principalul vinovat este considerat Liviu Ciulley, drept pentru care este arestat, judecat și apărat de însăși Istrate Micescu, unul dintre cei mai mari avocați români. Este achitat, dar reputația îi fusese pătată, iar mariajul pus în pericol. Viața avea să îi aducă dureri și mai mari atunci când fiica sa, Anișoara Ciulley, avea să moară de tânără, moartea fiicei este lovitura pe care puternicul inginer Ciulley n-o poate îndura. Inginerul avea s-a stins și el în 1947.

Pe aleile cimitirului Bellu, multe sunt monumentele funerare impresionante, iar pe câteva dintre ele ni le aduce în atenția Cristiana Trică. Oamenii ascunși sub impozantele cripte sculptate au trăit vieți dintre cele mai diverse, purtând cu ei fericiri, poveri, necazuri. Aspecte ale existenței lor au fost rezumate în criptele sub care odihnesc, poveștile multora încă așteaptă să fie scrise. Cartea Povești din Bellu, prin cele două volume, reprezintă, în primul rând, un amplu exercițiu de rememorare, de neuitare.

Povești din Bellu de Cristiana Trică