Postliberalism pentru postmodernitate. Pro și contra liberalismului ca modus vivendi.

„Cele două fețe ale liberalismului” de John Gray este o carte care pleacă de la ideile lui Isaiah Berlin (pe care le puteți citi aici) și propune o regândire a liberalismului în contextul a ceea ce autorul numește Modernitate Târzie iar alții Postmodernitate. Cartea pornește și se întemeiază pe câteva observații deosebit de prețioase. Lumea de astăzi, acest melanj de credințe, de etnii, de idei pe care le crede și nu prea, cu o slăbiciune a rațiunii și cu o neîncredere în sensurile tari, seamănă mai degrabă cu Antichitatea decât cu Modernitatea. Dacă în Modernitate existau câteva coduri morale, mari, dominante, în Antichitate și în Postmodernitate aceeași Cetate adăpostește multe credințe, chiar fiecare om ajunge să jongleze cu mai multe coduri morale în fiecare zi. Pentru a fi mai clar voi face ceea ce John Gray ar trebui să facă mai des în cartea lui: voi exemplifica. Gândiți-vă la societatea românească de astăzi. Un tânăr de astăzi trăiește, simultan, în mai multe codificări morale deodată. El are o accepțiune despre, să zicem, dreptate, atunci când vorbește cu prietenii de vârsta lui, printre care s-a format intelectual, altă accepțiune atunci când discută cu părinții care au trăit în comunism și o a treia accepțiune la multinaționala la care lucrează în ședință cu tot felul de colegi din alte părți ale planetei. Cartea lui John Gray, „Cele două fețe ale liberalismului” dezbate liberalismul în acest context, al omului postmodern care trăiește simultan între mai multe codificări morale deodată, fiecare dintre ele putând să ducă la o viață bună, niciuna dintre ele neputând susține în sens tare, ca în Modernitate, că are de ce să le excludă pe celelalte.

Sunt mai multe căi către o viață bună, spune, plin de încredere, John Gray. Isaiah Berlin vorbea aproape exclusiv despre ideea de libertate și încerca s-o coboare de pe piedestal și s-o clarifice, s-o deparaziteze de înțelegerile greșite. Opera lui ne spune că libertatea nu e morțiș cea mai de preț valoare, că trebuie s-o gândim într-un context mai larg, că unele valori pot fi deasupra ei în anumite momente și că nu există o configurație fixă, ideală, în Istorie. John Gray preia aceste idei și le duce mai departe, desenează o axiologie postmodernă, în care dezbate nu doar valoarea libertății, ci toate valorile, despre care spune că nu se pot măsura între ele, sunt incomensurabile, pacea nu e mai importantă decât libertatea și nici libertatea mai importantă decât bunăstarea. Mai multe configurații, spune el, duc la o viață mai bună și nu există nicio recomandare universal valabilă despre cum ar trebui să arate configurația ideală. Putem observa, din început, un soi de optimism fundamental al lui John Gray: mai multe configurații de valori, unele opuse între ele sau chiar aflate în conflict, duc la o viață mai bună. Dacă ne uităm în istorie, nu știu dacă putem susține practic un astfel de punct de vedere… Destul de puține configurații de valori au dus practic și sistematic la o viață mai bună… Viața liberă și prosperă a fost mai degrabă excepția decât regula în istorie. Dar să rămânem în paradigma autorului.

John Gray distinge două fețe ale liberalismului, două ramuri care s-au împletit în istoria lui intelectuală. Pe de o parte, liberalismul a reprezentat mereu căutarea unui mod de viață rațional, ideal, întemeiat pe toleranță, pe autonomie individuală și pe libertate de expresie, pe de altă parte a însemnat căutarea unui echilibru între moduri de viață opuse, unele liberale, altele mai mult sau mai puțin liberale, altele chiar anti-liberale. Liberalismul s-a înfățișat ca propunere universală pentru o viață mai bună sau ca o cale de dialog între sisteme conflictuale, un modus vivendi. Dacă prima viziune e cea care a animat mai toți liberalii, John Gray este avocatul celei de-a doua fețe a liberalismului. Iar dezvoltarea ei duce în postliberalism, sistem mult mai potrivit pentru felul în care arată lumea azi, adică pentru postmodernitate. Sunt, iarăși, de acord cu foarte multe observații pe care, cu inteligență și acuitate, le face John Gray de-a lungul cărții. Încercarea liberalismului de a întemeia un mod de viață universal bazându-se doar pe drepturile omului nu stă atât de ușor în picioare. Nu sunt atât de universale drepturile omului pe cât pare la prima vedere. Iar ele se întemeiază pe o codificare morală, nu sunt izvorâte din analiza rațională a ființei umane în toate contextele ei posibile. Un exemplu magistral îl dă chiar John Gray: concediul fără plată figurează în Carta Universală a Drepturilor Omului, dar cred că putem fi de acord că ne putem imagina societăți bune și fără concedii plătite. Nu în plata concediului stă esența umanității, chiar dacă sunt de dorit în contextul lumii de azi. Sunt de acord cu autorul că drepturile omului nu se impun de la sine în mod rațional universal, dar că sunt de dorit, într-un mănunchi restrâns, ca minimă legitimitate pentru orice regim politic. Și că pot fi discutate de-a lungul Istoriei. Autonomia individuală este considerată o valoare de preț doar de vreo două secole, mulțumită eforturilor liberalilor. Dar nu înseamnă că nu poate exista o viață bună și fără autonomie individuală și că nu ne putem imagina societăți viitoare prospere și fără ea. Am ales un exemplu extrem tocmai pentru a înțelege mai bine postliberalismul lui John Gray. Este greșită încercarea de a întemeia liberalismul doar pe drepturile omului, este greșită căutarea unui mod de viață rațional și universal.

Dar există cealaltă față a liberalismului, modus vivendi. Și nu e de ieri sau de azi, ci pornește tocmai de la Thomas Hobbes, secolul XVII. Chiar dacă, în istoria intelectuală a liberalismului, a părut secundară, poate că abia în postmodernitate își va găsi locul. Modus Vivendi descrie un liberalism al dialogului între modalități de a ajunge la o viață mai bună care se pot exclude reciproc, pot fi chiar ostile, dar care îndeplinesc criteriile de minimă legitimitate. Privind împrejur, nu poți să nu-i dai dreptate lui John Gray. Este o lume pestriță, pretențiile unui singur mod de a o privi nu au cum nu să fie ilicite. Calculatoarele și tehnologia actuală n-au dat dreptate, pare-se, liberalismului clasic. Revenim la probleme vechi, la căutări iliberale, la tot soiul de remix-uri politice. Redescoperim că mai totul e negociabil, că nimic nu e bătut în cuie. Cu aversiune față de politică, firească după nazism și comunism, redescoperim, în fapt, Politica: chiar și sacrosanctele Drepturile ale Omului pot fi renegociate în noul context, în lumea de azi. Îmi este și mie clar că acest mod de a privi liberalismul, chiar dacă nu va deveni cel principal, cu siguranță că a crescut mult în importanță. Priviți harta lumii, priviți la Trump, Putin, Erdogan și veți înțelege. E trivial.

Totuși, doctrina desenată de John Gray, a liberalismului ca un compromis rațional între moduri de viață potențial ostile, ca modus vivendi, are câteva puncte extrem de fragile, adevărate inconsistențe stridente. Unul dintre ele l-am devoalat deja: pleacă de la presupoziția că există mai multe moduri de viață bună. Istoria nu prea a dovedit așa ceva… Apoi, ne spune că valorile sunt incomensurabile, că nu se pot compara între ele, că există mai multe configurații de valori de succes, dar că asta nu înseamnă că relativismul sau că subiectivismul sunt corecte. Altfel spus, nu orice configurație de valori este la fel de bună ca alta, iar oamenii nu își aleg codurile morale din motive stricte de preferință individuală. Există, totuși, undeva, o ierarhie, pare a spune John Gray. Dar ne lasă în aer, nu ne dă niciun instrument și niciun indiciu prin care să demonstrăm sau să ne dăm seama că o anumită configurație de valori este greșită sau că este inferioară alteia. Menționează relativismul și subiectivismul drept principalii dușmani ai teoriei pluralismului valoric, dar ne lasă neînarmați în fața lor. Aici sunt principalele puncte în care teoria lui John Gray nu stă în picioare. Poate că vom asista la dezvoltări viitoare ale ei. Sau poate că nu. Inclusiv pluralismul trebuie să fie doar una dintre teorii, spune John Gray, pentru a putea fi îndeplinită cerința de lume plurală. Dar o să-i reamintesc modul în care combătea relativismul Isaiah Berlin: când totul e relativ, inclusiv punctul tău de vedere că totul e relativ este relativ, deci există ceva absolut! Dar pluralismul nu înseamnă relativism. Însă, cel puțin la John Gray, nu e combătut.

Cartea lui John Gray, „Cele două fețe ale liberalismului”, este o lectură obligatorie în contextul lumii mișcătoare și efervescente de azi. Este plină de observații deosebit de valoroase despre lumea actuală. Reforma pe care el o propune gândirii liberale este aceea de a abandona pretențiile unui mod de viață universal, rațional, întemeiat exclusiv pe Drepturile Omului și de a reveni la un liberalism mai modest, ca modus vivendi, ca dialog politic între stiluri de viață potențial ostile, dar întemeiate pe o minimă legitimitate. Nu este clar că aceasta e Calea, doctrina lui John Gray are inconsistențe nerezolvate. Poate duce, din condei, la opusul ei. Dar, cu siguranță, acest mod de a privi lumea devine din ce în ce mai important. Și poate însemna ieșirea din impas. Dar nu există o rezolvare definitivă și este, în continuare, loc de discuții. Ba chiar deschide lumea către multe discuții viitoare. Poate că tocmai asta e lecția cea mai importantă a lui John Gray.

„Pentru unii poate părea o concluzie sceptică […] Toleranța liberală a căutat să modereze revendicările universale rivale privind binele cu un ideal de dezacord rezonabil, dar nu a renunțat niciodată la speranța unui consens rațional asupra celui mai bun mod de viață pentru omenire. Modus vivendi continuă căutarea liberală a coexistenței pașnice, dar o face abandonând convingerea că un singur mod de viață sau un regim unic ar fi cel mai potrivit pentru toți.”

John Gray – Cele două fețe ale liberalismului