Poezie pe şleaul eufemismului speranţei ca tortură

O carte precum cea a Iuliei Modiga l-ar interesa, metafizic, ultrafizic pe un Guy Montag… dâmboviţean, pasionat de poezie şi de… piromanie. Puţini au capacitatea, sensibilitatea de a observa mania românilor de a-şi da singuri foc la case, valize ş.a.m.d.

Iulia Modiga concluzionează de la moto: „România, dacă există două jumătăţi,/ atunci tu ai ars jumătatea cea bună.” (p.5)

Evident, Ray Bradbury, România (spaţiile româneşti) este/sunt o ţară/ două ţări pompierist(ic)ă/e, pe anumite segmente temporale, „1984” este veşnic la noi, timp de verdeaţă, loc de odihnă…

Dar unde eşti, tu, Rai, când purgatoriul şi infernul au consulate fix mioritice şi vizele nu sunt pentru paradisuri artificiale, nu se dau nici pe paşapoarte, nici pe cărţi de poezie…

Evident, Poezia Iuliei Modiga ni se dezvăluie direct de pe rug: poezie-vrăjitoare, rug aprins sau neaprins, poezie sociopată moderat, vizavi de false şi ipocrite societăţi, în cămăşi de forţă sociologice, cu ochelari atenţi la, de pildă, „salvarea Greciei, anexarea Crimeei, criza refugiaţilor” (dar şi la „viteza proclamării unei independenţe în estul Ucrainei”, p.45, ori cum se tachinează NATO şi Rusia, p.43), (dez)vrăjitorie militantă, atentă la mass media, dar şi la sociologie, cum spuneam, („sociologii cred că” se numeşte un text, p.37, şi cuprinde versurile „eşti ceea ce arunci// un chiştoc un bilet la elvira femeia de pe acoperiş/ care nu lasă pe alţii să doarmă// în care să năvălească alcoolul etilic/ şi revanşa”), dar şi dezvrăjire, atunci, zic eu, „eşti ceea ce arzi, ceea ce incendiezi”, revoluţiile nu mai sunt ceea ce s-a putut crede despre ele (la români, până în anul 1989), „revoluţia se petrece la covrigărie”, p.9, o specie de lehamite, înrudită cu Salix babylonica L, p.10, de deznădejde şi existenţialism înrudite cu cele ale Sylviei Plath, p.26, dar la alt nivel de implicare socială, bănuiesc, pot dicta: „eu nu mai pot face nimic// ca o limbă care nu mai împinge/ saliva spre gât/ în timpul somnului/ eu voi trăi revoluţia/ cu uşile închise”, p.48…

Aşadar, poezie şi exerciţii de memorizare, tensiune între „memoria demisionară”, p.7, şi „cardul de memorie” de la pagina 49, unde Geografia şi Geopolitica sunt şi ele muze, chiar şi unui David Lynch, dacă o fi David, care „spune pe şleau”, pe la pagina 75:

„i-am răsucit codiţa până s-a rupt/ în dreptul literei l/ apoi am muşcat// în fiecare dimineaţă îmi pieptăn frica/ vine de departe şi se urcă pe schele/ împreună trăim întinse la soare pe sârma unui reactor/ în jurul nostru e livada”.

Poezie crudă, ca să facem o trimitere poate neaşteptată la un Auguste Villiers de l’Isle-Adam şi la textele sale „crude”, într-unul dintre acestea folosindu-se sintagma de speranţă ca tortură, unui condamnat la ardere pe rug, dacă nu mă înşală memoria, dându-i-se iluzia că ar putea evada, dar este clar că în România de azi eşti condamnat, „Colectiv” sau nu, este o aluzie şi la teribilul incendiu în carte, clară la p.27, dar şi în alte părţi, la o ardere simbolică, la un Holocaust ( am mai observat asta, practic guvernanţii au condamnat aproximativ 25% din populaţie la exil sau stingere naturală sau nu a focului sufletului), substratul auto-biografic, auto-referenţial putând avea simptom de… „rigor mortis”, p.27:

„m-am născut în anul în care Ceauşescu l-a invitat în ţară pe Gorbaciov/ şi a interzis circulaţia maşinilor în Cluj. m-am născut în iubire, înainte de termen./ nu o dată am traversat social-democraţia, cu cheia de gât, dreptatea şi adevărul:/ copilul mineriadelor,/ copilul Roşiei Montane,/ copil Colectiv,/ copilul de stradă cu acces la cel mai rapid internet de mare viteză-/ ca mine şi alţii. Ai mei/ au stat la coadă pentru mălai, făină, zahăr, ulei, orez şi salam;/ eu stau la coadă să ajung la birou, în capătul scărilor rulante./ prin ochii de tifon se strecoară ţinerea de minte/ şi uitarea.”

Memorie şi uitare, sau, dacă vreţi, preferinţa unora de a învăţa o anumită artă a uitării, opusă memoriei, adevărului şi dreptăţii, Fiinţei uitării, care îmi aduce aminte de nişte fragmente din Milan Kundera, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”: „Înainte de a cădea pradă uitării, vom fi transformaţi în kitsch. Kitschul e staţia de legătură între fiinţă şi uitare.”

Dacă vreţi, şi aici mă gândesc şi la o recentă carte a unui tânăr poet gălăţean plecat în Bucureşti, parcă, în cartea căruia aluzia este clară, şi „Incendiile” Iuliei Modiga sunt o dovadă clară că nu există, cormacmccarthyian vorbind, o ţară pentru tineri poeţi. Sau este jumătate dată pârjolului, este pustiită fără a se gândi nimeni la Eliot, dar poate aşa simt unii, că vin invadatorii şi că trebuie dată focului, iar ceea ce mai rămâne este… deja o republică (sau nişte republici ale) a kitschului de care vorbea Kundera, practic în întreaga sa operă.

Kitschul care „este un paravan în spatele căruia se ascunde moartea”. Desigur, viziunea lui Kundera şi mai ales a personajelor sale despre kitsch este complexă, dar, în linii mari, „În împărăţia kitschului totalitar, răspunsurile sunt date dinainte şi ele exclud orice altă întrebare suplimentară. De unde reiese că adevăratul adversar al kitschului totalitar este cel ce pune întrebări.” Pentru Sabina lui Kundera „duşmanul nu e comunismul, ci kitschul”. (p.248, Insuportabila…)

Iulia Modiga, ca mulţi intelectuali autentici ai generaţiei sale, este prinsă undeva la mijloc (nu degeaba, speculez eu, este cu-prinsă, „prezentă în studiul interdisciplinar „Evacuarea fantomei. Arhitecturi ale supravieţuirii”, 2010), încercând să arate că hainele Împăratului sunt… goale, de undeva de… „la periferia ochiului”, p.80: „corpul meu se desface în paşapoarte/ cineva strigă dincolo de uşă ordinea alfabetică şi nu pot înainte// dacă pielea este memorie şi moare: vine uitarea”…

Desigur, aici nu este vorba de a fi un Liviu Cornel Babeş ori un Călin Nemeş: poetul se arde singur în semn de protest în… cartea propriu zisă, invocându-se însă şi ploaia („domnişoară, aţi plouat prin tot oraşul”, p.82), dar înlocuirea Sodomei şi Gomorei cu vremurile Potopului nu vor schimba, nu-i aşa, datele problemei! Mai se citeşte pe final de carte, după ce se anunţă, totuşi, aşteptarea unui incendiu de proporţii, p.76, o evacuare, p.77:

„femeia compozitorului, fugită, într-o fugă, să strecoare alămurile din orchestră./ iluzionista: trebuie tăiată în două bucăţi egale! (nota a.g.secară: una arsă!)/ echilibrista: inimii îi vom da brânci!/ dresoarea: în lojă să incinerăm memoria!/ prin crăpătura uşii răsuflă oboseala şi puterea ei cea mare.” (p.78)

Poate paradoxal, Inspiraţia se hrăneşte şi cu această oboseală metafizică (în ultimă instanţă), Poezia Iuliei Modiga are prospeţimea clopotelor care anunţă… Incendiile, evident, abstractizarea aproximativă este inevitabilă (cine înţelege din afară ciudăţeniile morale ale unui popor care nu-şi poate explica, analfabet funcţional, cele zece porunci ale unei religii la care aderă aproape necondiţionat încă de la posibila sa formare, că, de fapt, formarea este neîncheiată, este altă poveste lirică!), fumurile câteodată, rar, aproape suprarealiste ale textelor alarmează, se naşte cenuşă (într-un poem intitulat simplu: „şi dacă se va ţine seama de toate cuvintele care nu au avut nici un folos pentru noi sau pentru aproapele nostru”, p.74), există, vorba unui alt poem, o anume „gingăşie cinematografică şi prăpăstioasă”, p.71, există şi referinţe destule la acea de-a şaptea artă, la urma urmei Iulia Modiga (şi poezia sa) ar putea fi şi muza unui alt experiment al lui Matthew Barney, partenerul cântăreţei Björk între 2000 şi 2013, („în labirint,/ bărbaţi şi femei legaţi la ochi îşi dezmiardă pântecele/ cu pietre funerare. Durerile apar şi dispar în placentă./ pupilele străzilor sunt mute. Începutul se desface ca un mugur de orhidee.”), rezistenţa poate fi un epitaf („mai avem strada,/ ne străduim”, p.67), „supravieţuirea”, aici, nu este obligatorie, cehovian sau nu (nu mă mai gândesc şi la alte referinţe asumate sau nu, precum Fleur Adcock): „pescăruşii îşi pierd echilibrul, aşadar nu suntem singurii./ în Piaţa Universităţii, din zidul lateral al unei bănci a crescut un Pom al Vieţii./ alături, un pescăruş întâi şi-a pierdut echilibrul, apoi a îngheţat./ peste drum, afecţiunea noastră călâie, neaşteptată,/ silitoare ca un anticearcăn, trece mai departe./ în ger nu ai nevoie decât de firimituri.” (p.66)

La urma urmelor, auto-critica, în sens de analiză, este şi ea destul de clară, apropo de artă poetică: „asta nu este o poezie este Iulia/ într-un compartiment de tren şi o iarnă”, p.62, dar aici nu este nici un alint kareninian, „ce am cerut a venit// bărbatul cu care să merg la gară,/ împletitura desăvârşită pe mijloc”, p.63, avertismentele sunt amorsate, şi la existenţa vreunui veşnic dictator („dictatorul de pe canapea/ în mijlocul furtunii arctice”, p.41) sau tătucă autoritar, pentru orice eventualitate ni se dăruieşte şi o „partitură”:

„stăm cu genunchii la piept în cutiuţa muzicală/ ne lipim spatele de călcâiele cheiţei rotative/ suntem în groapa de lei/ în groapa de la/ cluj-napoca/ autospecialele fluieră copiii revoluţiei cască”, p.57.

Exista sau mai există încă o formaţie de rock rusească intitulată „Krematorii”… Într-un fel, se pot asculta unele cântece ale lor, citind şi poemele Iuliei Modiga: „în poarta crematoriului o bătrână împarte merdenele…”; „tatăl care locuieşte într-o cireaşă amară/ în filmele cu Bruce Willis şi cărţile Agathei Christie”… Bruce Willis, care face acum o reclamă la o băutură care vine din… Hell! Mai scrie undeva Iulia Modiga: „în copilărie am ucis o zambilă pe care am îngropat-o.” (p.23) Şi: „mai multe ace de ceasornic susţin contrariul// şi dacă nu e decât o sârmă de rufe/ într-un câmp ars// viaţa, ca o ţeavă de eşapament/ înecată”…

Scrie Felix Nicolau pe coperta a IV-a: „poezie de atitudine, uneori chiar politică, vertebrată expresionist sau hiperrealist.” Concluzionăm de dragul concluziilor: Poezie de supravieţuire, de reinventare a speranţei ca tortură, de căutare a unui om întreg:

„mamele, medicii şi pompierii, militarii, preoţii şi studenţii, personalul auxiliar, arhitecţii, toboşarii, cuplurile, jurnaliştii, galeriile, fotografii, cei o mie de prieteni care au căutat prin spitale o noapte întreagă un om întreg”. (p.7)

Desigur, speranţa a rămas în Cutia Pandorei, aceasta s-a pierdut într-un labirint incendiat, a rămas doar intrarea fumegândă pe care scrie „să cântăm împreună, să râdem, să ne bucurăm de viaţă”, ieşirea nu a mai putut fi găsită niciodată…

Un titlu de poem nu mai nuanţează: