Perspective – arta ca o cheie a vieții

Laurent Binet este profesor la Universitatea Paris VIII și a debutat în literatură în anul 2010 cu un roman câștigător al Prix Goncourt du Premier Roman. S-a impus imediat ca bestseller internațional. Au urmat și alte volume de mare succes literar, iar în 2023 a publicat Perspective(s), tradus în limba română, în 2025, la Editura Trei, în colecția Anansi World Fiction, de Claudiu Constantinescu.

Romanul de față este unul epistolar și explorează căile artei, societății și legăturilor de putere din Florența mijlocului secolului al XVI-lea, corespondența datând din 1 ianuarie 1557 până pe 10 august 1558. Printre corespondenți se numără nume mari ale epocii, nume a căror faimă a traversat întreaga lume, precum: Cosimo de’ Medici, Eleonora de Toledo, Maria de’ Medici, Caterina de’Medici, Michelangelo Buonarroti, Benvenuto Cellini, dar și mulți alții. În 176 de scrisori este surprinsă esența memorabilului secol XVI italian, schimbările survenite în plan politic, economic, social, religios, al mentalităților, conturând un portret al unei lumi care a oferit frumusețea întregii Europe. De altfel, chiar autorul, în Prefață, mărturisește că își dorește ca romanul să aibă efectul unei fresce de mare amploare: lectură care, sper eu, va avea efectul unui lung tablou sau, mai bine zis, al unei fresce de pe zidul unei biserici italiene.

În anii ’50 ai secolului al XVI-lea, spațiul italian trecea prin mari transformări politice și religioase, ale căror consecințe se resimțeau mai ales în plan social. Reforma religioasă zguduise toate statele europene occidentale și prin faptul că, pentru prima dată, poziția Bisericii Catolice fusese destabilizată prin tezele lui Martin Luther, prin posibilitatea apariției unei alternative de autoritate la cea care secole de-a rândul însumase toate aceste prerogative. Peste toate acestea, încă apăsa destul de greu perioada pontificatului Papei Alexandru al VI-lea Borgia despre ale cărui acțiuni și desfrâuri se auzise în toate colțurile continentului. De asemenea, Girolamo Savonarola, la sfârșitul secolului al XV-lea, avusese un rol determinant în condamnarea moravurilor religioase, profețiile fiindu-i amintite și în roman, în scrisoarea Maicii Caterina de Ricci către maica Plautilla Nelli.

Numai curățindu-se de vicii va putea scăpa Florența de furia divină, altminteri profețiile fratelui Girolamo Savonarola se vor împlini și ori se vor întoarce francezii, ori vor năvăli luteranii din Germania, ori trupele Imperiului vor pustii orașul așa cum au făcut odinioară la Roma, ne va lovi din nou ciuma, ne vor potopi mii de urgii, iar de astă dată fratele Girolamo, odihnească-se în pace, nu va mai fi aici ca să ne salveze.

Însă, cu toate acestea, Biserica, prin autoritatea papilor, dorește să își consolideze poziția, cel puțin în spațiul italian, prin marile picturi biblice pe care le comandă maeștrilor epocii, printre care se remarcă, în mod evident, Michelangelo Buonarroti, ajuns deja la o vârstă destul de îndepărtată, dar rămânând un punct de reper al artei picturale și sculpturale renascentiste. Operele sale cuprind toate trăsăturile noii epoci, dovedindu-se un fin observator și cunoscător al anatomiei umane, dar și al sufletului, fapt surprins atât în sculpturile laice, cât și în cele religioase, cum ar fi Pietà, apoi sarcina colosală pe care o primește de a picta Capela Sixtină, cea care îi va solicita întregul său talent. În carte, lumea artiștilor este zguduită de moartea bruscă și violentă a pictorului Jacopo da Pontormo, găsit fără suflare în Biserica San Lorenzo, lângă frescele sale. Moartea sa va fi cercetată de istoricul de artă Giorgio Vasari, din ordinul ducelui Florenței. Din acest punct începe, de fapt, intriga romanului pentru că această moarte scoate la suprafață multe alte tenebre din înalta societate a Florenței. Cea care va avea cel mai mult de câștigat din toată această situație este Caterina de’ Medici, regină a Franței, care pune la cale un complot împotriva ducelui Florenței, folosindu-se de talentatul Benvenuto Cellini. Astfel, se dovedește, încă o dată, că machiavellismul este cel care stăpânește Europa acestui lung secol. Uneltirile, intrigile fiind cheia înfrângerii, dar și singura cale a succesului. În aceeași măsură, Caterina de’ Medici știe și cum să se folosească de nepoata ei, Maria de’ Medici, cea care o vede ca pe o persoană de încredere, singura căreia îi poate mărturisi dragostea pe care i-o poartă lui Malatesta de’ Malatesti și oroarea pe care o simte în fața posibilității de a fi căsătorită cu Alfonso d’Este, fiul ducelui de Ferrara, știind că scrisorile către mătușa sa trebuie ascunse din cauza conflictului acesteia cu tatăl său.

Vă sărut mâinile cu înflăcărarea unei noi prietene. Am ars scrisoarea domniei voastre, precum v-a fost dorința, și voi face întocmai cum mi-ați spus spre a v-o trimite pe a mea în mare taină. Ce păcat că sunteți certată cu tatăl meu! Sunt însă convinsă că această sfadă n-o să dureze și că în curând veți veni să vă vizitați familia și să vă revedeți în sfârșit frumoasa Florență.

Caterina de’ Medici deține măiestria intrigii și are tot interesul să-și încurajeze nepoata spre a nu se supune dorințelor tatălui său. Astfel, sunt conturate aspectele sociale ale epocii, fiind o societate patriarhală în care tatăl decide căsătoria fiicei în funcție de interesul politic, statal pe care îl avea, o pură modalitate de a pune bazele unei rețele de putere, de alianță, iubirea nu juca niciun rol. De asemenea, poziția fetei de măritat trebuia să fie nepătată, ci imaculată, ceea ce nu se va mai întâmpla cu tânăra Maria al cărui chip este surprins într-un tablou scandalos, cel în care în locul chipului lui Venus, Jacopo îl pusese pe cel al fiicei mai mari a Ducelui, domnișoara Maria de’ Medici. În acest fel, se deschid două perspective ale cercetării: una a găsirii tabloului dispărut din atelierului pictorului și cealaltă, a găsirii asasinului pictorului, iar ițele se încurcă fără șanse de a fi descâlcite prea ușor. Tânăra trăiește sentimentul disperării la aflarea veștii despre tablou, lucru pe care i-l mărturisește și mătușii sale.

Am ajuns la disperare, mătușă, și abia dacă îndrăznesc să vă împărtășesc rușinea ce-am pățit, dar cui altcuiva să-i spun ce am pe inimă? Închipuiți-vă că în atelierul pictorului aceluia, Pontormo, a fost găsit un tablou reprezentând-o pe Venus (așa-zisa zeiță a iubirii), oferindu-se cu totul privirilor, goală, cu coapsele desfăcute, având strecurat între ele piciorul unui Cupidon mic și durduliu, și că – mai bine eram moartă și eu decât să scriu aceste rânduri – ușuratica aia romană avea chipul meu.

Caterina de’ Medici identifică imediat marea ei șansă de a obține Florența folosindu-se de această situație, motiv pentru care îi scrie imediat lui Piero Strozzi, mareșalul Franței, să pună mâna pe tabloul acela, trimite-l la Veneția, pune să fie reprodus în cât mai multe exemplare și împrăștie-l în toată Italia, în Europa, chiar și la turci. Astfel, era convinsă că puterea ducelui Florenței va slăbi, posibilitatea de a mai realiza o alianță matrimonială favorabilă va dispărea, iar dezideratul său se va îndeplini. Însă acesta nu va fi singurul scandal în care fiica cea mare a lui Cosimo de’ Medici va fi protagonista, ci, de mai mare amploare, va fi fuga cu Malatesti, bărbatul căruia va urma să îi ofere și un fiu, eliminând orice posibilitate de a mai fi căsătorită cu Alfonso d’Este, spre disperarea tatălui său, care avea nevoie de această alianță. Maria va fi adusă acasă și va fi uitată de cel care va rămâne în Franța, trăindu-și singură penitența, scriindu-i o ultimă scrisoare plină de reproș și regret.

Eram tânără, eram credulă, nu mai auzisem niciodată vorbele acelea pe care mi le spuneai cu atâta îndrăzneală, și am sacrificat totul: onoarea, reputația, dragostea alor mei. Poți fi mulțumit de opera dumitale.

În final, perspectiva sau perspectivele dau contur atât vieții, cât și artei. Unicitatea privirii, lumina, culorile și frescele fără pereche oferă bogăția unei lumi care așa rămâne până în prezent, universul artistic florentin. În scrisoarea din 2 mai 1557, Giorgio Vasari îi scria lui Michelangelo Buonarroti următoarele: Astăzi, când îi datorez viața, mă simt de-a dreptul ingrat că am putut scrie cândva că un Paolo Uccello și-a irosit talentul și sănătatea cu cercetările sale asupra perspectivei […] În realitate, acum cred exact contrariul. Nu există nimic mai sigur ca perspectiva, nimic mai important, nimic mai trainic.

Romanul lui Laurent Binet este o pledoarie pentru frumusețea artei, despre unicitatea spațiului renascentist italian, înțelegând că în spatele marilor opere transmise până în prezent se găsesc șantiere întregi ale durerii, uneltirilor, pierderilor și tenebrelor. Sunetul culorilor acoperă zbieretul durerii înfăptuirii unei capodopere.

Perspective de Laurent Binet