Conflictul cu prejudecățile și stereotipiile lumii postbelice despre factorii de decizie și relațiile internaționale

Aniversarea celor zece ani ai colecției Kronika a fost pentru Editura Litera un prilej de a împărtăși cu noi, cititorii, bucuria de a citi un volum cu totul excepțional, atât prin scriitură, cât și prin subiect. Cei doi autori le sunt familiari cititorilor colecției Kronika, grație activității lor publice, dar și intelectuale. Dacă pe David Petraeus ni-l aducem aminte din reportajele de pe fronturile din Irak, ulterior din postura de analist militar, pe Andrew Roberts îl asociem cu câteva cărți despre istoria modernă și contemporană, mare parte dintre acestea fiind deja traduse și în limba română. Conflict: evoluția războiului din 1945 până la luptele din Gaza, reprezintă rodul unei colaborări de excepție dintre doi intelectuali rafinați, un volum cu totul impresionant nu doar prin cele peste 540 de pagini, cât mai ales prin conținut. În bibliotecile din România regăsim foarte puține studii pertinente dedicate războaielor postbelice, cu excepția Războiului Rece, care, știm deja, nu este un conflict militar direct, ci un conflict ideologic și de putere care a implicat eforturi militare consistente din partea SUA și URSS. Mai grav este faptul că manualele de istorie din România nu numai că nu ne dau răspunsuri clare cu privire la cauzele și efectele diverselor conflicte postbelice, dar ne și induc în eroare (ca să nu zic că falsifică): despre Războiul Rece avem surpriza să aflăm că izbucnește în 1947 și că se încheie în 1985, iar despre războiul din Vietnam că s-a declanșat în 1963 și s-a terminat în 1973. Despre războaiele din anii ‘’90 și începutul secolului XXI se menționează tangențial în manualele de gimnaziu, iar în cele de liceu mai nimic pentru că sunt tipărite în 2004 și doar reeditate. Volumul lui David Petraeus și Andrew Roberts este o sinteză de excepție a unei perioade tulburi, agitate, tensionate, o demonstrație de gândire critică și actualizare pe înțelesul tuturor a unor termeni militari și politici. Cititorul avizat are tot dreptul să fie circumspect observând numele autorilor: în ce măsură un general american în retragere poate prezenta obiectiv deciziile luate de SUA în conflicte dramatice, cu costuri uriașe pentru americani și nu numai, care au schimbat regulile jocului în relațiile internaționale? Petraeus este nu numai foarte curajos, dar și capabil să se detașeze de miturile, prejudecățile și stereotipurile cultivate îndelung de către oficialii americani cu scopul de a-și consolida pozițiile de forță și a de se menține în postura de lider mondial.

Ipoteza de lucru a celor doi autori este enunțată succint încă din partea introductivă:

„Liderii, dintre care în cartea noastră unii sunt politicieni, iar alții soldați, trebuie să fie capabili să stăpânească patru sarcini capitale. Mai întâi, trebuie să înțeleagă pe deplin situația strategică generală a unui conflict și să elaboreze abordarea strategică adecvată – în esență, pentru a înțelege foarte bine cele mai importante idei. În al doilea rând, trebuie să comunice aceste idei importante, strategia, în mod eficient, către întreaga organizație, precum și tuturor părților implicate. În al treilea rând, trebuie să supravegheze implementarea acestor idei importante, conducând neobosit și cu hotărâre executarea planului de campanie. În cele din urmă, ei trebuie să stabilească modul în care aceste idei trebuie revizuite, adaptate și îmbunătățite, astfel încât să poată îndeplini primele trei sarcini iar și iar. Oamenii de stat și soldații care îndeplinesc corect aceste patru sarcini sunt modele care ies în evidență în paginile acestei cărți. Istoria stă mărturie că un leadership strategic excepțional este o condiție absolută pentru succes, dar ne arată, de asemenea, că este la fel de rar ca lebăda neagră.” (p. 11-12)

Din perspectiva celor patru sarcini cheie pe care le are de îndeplinit un lider, se poate înțelege mult mai bine preluarea puterii de către Mao Zedong în China, sau eșecul americanilor din Vietnam, sau modelul de succes israelian care a dus la succesul Războiului de Yom Kipur, studiat în detaliu în toate academiile militare de pe glob, dar și minusurile lui Vladimir Putin. Este un loc comun faptul că în perioada postbelică este aproape imposibil să câștigi un război fără să ai aliați oficiali, semioficiali sau neoficiali, dar ce nu au înțeles mulți dintre șefii de state și comandanții militari postbelici este că arta negocierii trebuie stăpânită la nivel de performanță atât în relația cu potențialii aliați, cât și cu adversarii:

„Adesea, generalii trebuie să fie și diplomați, iar pe 25 octombrie 1951, Ridgway a participat la discuțiile privind armistițiul la Panmunjom (Războiul din Coreea – n.n.). Există, desigur, un real pericol în purtarea constantă a unor negocieri publice pentru pace în timpul unui război, căci, inevitabil, subminează moralul celor care luptă. Nimeni nu vrea să fie ultimul care moare pe câmpul de luptă într-un război care e pe cale să se încheie. Problema aceasta se extinde disproporționat de puternic asupra democrațiilor, care nu pot ascunde și acoperi negocierile de pace în modul în care pot, și o fac, puterile totalitare. Oricum , aceste negocieri nu au avut nici un rezultat, iar în martie 1952, comuniștii i-au acuzat în mod fals pe americanii din Coreea că folosesc arme biologice, un exemplu clasic de „Big Lie”, o tehnică atât de îndrăgită de Joseph Goebbels. În China de astăzi, conflictul coreean este numit „Războiul de Rezistență împotriva Americii și Ajutarea Coreei” și este prezentat în întregime ca un răspuns defensiv la amenințarea unei invazii americane.” (p. 41)

Motto-urile și citatele din Clausewitz îl ajută pe cititor să înțeleagă faptul că, în ciuda invențiilor și inovațiilor belicoase, a noilor tehnici și strategii, conflictele vor avea și de acum încolo o structură ușor de identificat, două tabere, un singur învingător sau o posibilă remiză, și inevitabile pierderi. Este adevărat că după Al Doilea Război Mondial se discută aproape obsesiv despre războiul de gherilă/insurgență, respectiv contrainsurgență și despre terorism, dar cei doi autori ne atrag atenția că războiul de insurgență nu este o invenție de secol XX, ci una mult mai veche decât am crede. Războiul din Vietnam reprezintă o lecție nu doar pentru americani în ceea ce privește identificarea rapidă și eficientă a tipului de conflict în care te implici sau ești implicat, ci și în ceea ce privește capacitatea de adaptare, ajustare și remediere a propriilor greșeli de strategie, astfel încât succesul să fie de partea ta. Cele trei etape ale insurgenței, așa cum le aplicase Mao în China, au reprezentat un model de succes aplicat în multe alte zone de conflict de pe glob, inclusiv în Coreea și Vietnam. Americanii nu au reflectat îndeajuns asupra acestei strategii, iar costurile au fost uriașe: deși Kissinger a găsit soluția retragerii din Vietnam încă din 1968, ultimii soldați americani vor părăsi zona abia în 1975:

„Vietnamul a fost unul dintre cele mai tragice cazuri de lideri strategici succesivi care nu și-au îndeplinit corespunzător cele patru sarcini ale leadershipului strategic – să înțeleagă ideile importante, să le comunice eficient, să supravegheze implementarea lor și să determine cum pot fi ele îmbunătățite și să reia procesul de la capăt, iar și iar – cel puțin până când generalul Abrams a preluat comanda, în 1968. Dar chiar și după aceea, deși el a înțeles, în sfârșit, corect cele patru idei importante, organizarea campaniei și punerea în practică a celor patru idei s-au dovedit a fi adevărate provocări din cauza abordărilor și a priorităților care persistau din deceniul anterior. Înaintea lui Abrams, comandanții succesivi nu au reușit să dezvolte o acțiune civil-militară, unitară, coordonată și integrată care ar fi inclus toate aspectele unei campanii globale de contrainsurgență. Aceasta ar fi trebuit să se concentreze, înainte de toate, pe un efort local cu resurse suficiente pentru a asigura securitatea populației (remarcând în același timp necesitatea unor operațiuni ale unităților mari, dar nu ca efort principal) și apoi să se bazeze pe această securitate prin acțiuni civice pentru a convinge populația că ar trebui să susțină guvernul sud-vietnamez mai degrabă decât insurgenții și elementele nord-vietnameze și ale Vietcongului.” (p. 125)

Așa cum era de așteptat, războaiele din Afganistan, respectiv Irak sunt analizate în detaliu, dar concis, cu un simț critic demn de toată lauda, dar nu sunt uitate nici războaiele de decolonizare, războiul din insulele Falkland dintre Argentina și Marea Britanie sau conflictul din Kosovo și cel din Rwanda. Oarecum surprinzător, cei doi autori îndrăznesc să discute în ultima parte a volumului despre cele conflicte aflate în plină desfășurare: Războiul din Ucraina, respectiv luptele din Gaza. Cele prezentate ne prilejuiesc momente de reflecție profundă: Războiul din Ucraina este oarecum inedit pentru că este un război hibrid, chiar dacă Putin nu l-a gândit așa, dar tocmai acesta este meritul unui lider adevărat: să se adapteze, să își reconfigureze strategia și aliații: regulile de securitate internațională postbelică sunt amenințate de axa Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, iar proaspăt încheiată paradă militară a Chinei ne confirmă acest lucru. Dacă suntem atenți la evoluția acestor conflicte, putem remarca cu destulă ușurință eșecul ONU, ceea ce ridică multe semne de întrebare: de ce nu este reorganizată, de ce nu se fac modificări în ceea ce privește statutul statelor membre, atribuțiile Consiliului de Securitate, cine, cum să aplice sancțiunile, când și cum să intervină trupele ONU (Căștile albastre), … și lista e lungă. Într-un război open-source, dezinformarea este cultivată cu insistență, iar Ucraina și Gaza ne pun serios pe gânduri: succesiunea nebună a informațiilor, ritmul alert al intervențiilor aproape că nu îți lasă timp să verifici informațiile, iar noi, simpli cetățeni, suntem victime: proiecțiile unor știri false generează atitudini greu de modificat:

„În prezent există cinci domenii ale războiului recunoscute pe scară largă – terestru, maritim, aerian, cibernetic și spațial -, dar se pare că ar trebui adăugat un al șaselea, și anume informațiile, care sunt mai importante acum decât oricând. „O mare parte din informațiile obținute în timpul războiului sunt contradictorii, o parte și mai mare sunt false, iar cea mai mare parte sunt nesigure”, scria Carl von Clausewitz în urma Războaielor Napoleoniene. 200 de ani mai târziu, această observație este la fel de adevărată și de pertinentă. De la campaniile de desinformația ale lui Stalin, la insistențele lui Serghei Lavrov din 2022 că Rusia „nu a atacat Ucraina”, dezinformarea a fost un factor crucial al războiului modern, care nu dă semne de scădere în importanță.” (p. 433 – 434)

Conflict: evoluția războiului din 1945 până la luptele din Gaza este mai mult decât o redefinire și clasificare a războiului, este un excurs prin istoria recentă a omenirii, un excurs curajos, știind cât de subiectiv poate fi factorul uman. David Petraeus și Andrew Roberts ne reamintesc însă că reperele binelui și ale răului nu au suferit mutații radicale, în ciuda neroaselor tentative: nici totalitarismele, nici terorismul, nici fundamentalismul religios nu ar trebui să ne determine să renunțăm la bine doar de dragul unor promisiuni deșarte.

Conflict: evoluția războiului din 1945 până la luptele din Gaza de David Petraeus și Andrew Roberts