„Portocale amare” – lungul drum către propriile origini

Milena Palminteri a lucrat întreaga sa viață în arhivele notariale din Salerno, iar, printre documentele vechi, i s-a relevat o poveste pe care a hotărât că trebuie să o dea mai departe. Astfel, în 2024, debuta în literatură cu romanul Come l’arancio amaro, tradus, un an mai târziu, la Editura Bookzone, de Mihaela Găneț. Titlul, Portocale amare, surprinde esența scrierii autoarei italiene.

Scris în zece părți și urmărind două planuri temporale diferite, anii ’20-’30 și anii ’60, romanul, ne informează autoarea, nu este unul istoric, ci o poveste scrisă cu deplină libertate narativă. Pornind de la actele găsite în arhive, povestea fetei a cărei origine este incertă se structurează în planul trecutului, cel în care s-au petrecut faptele din jurul nașterii sale și cel al propriului ei prezent, când, pornind tot de la un document de arhivă, începe propria sa anchetă legată de părinții săi adevărați și ceea ce s-a petrecut într-un trecut nu atât de îndepărtat. Carlotta este directoarea Arhivelor Notariale din Agrigento, femeia care a reușit să învingă mentalitățile paternaliste și să își clădească propria carieră, îndepărtându-se de canoanele vremurile apuse și de cele ale vremurilor prezente – un fel de legătură cu destinele bunicii, mamei sale biologice și mamei sale prin obligație. Carlotta este conștientă de povara socială și culturală pe care o poartă, iar conștientizarea se petrece de la o vârstă fragedă, fiind stăpânită de neliniștea de a ști dacă propriul tată s-a bucurat că s-a născut fată, lucru pe care nu a avut niciodată cum să îl afle, pentru că acesta a murit în aceeași noapte cu propria sa naștere. Bărbatul despre care credea că îi e tată devine, în momentul în care întregul trecut i se reliefează, o prezență complet incertă.

Că nu fusese mare noroc să se nască femeie Carlotta înțelesese încă de mică. Atunci când, vorbind despre tatăl ei, Carlo Congialosi, mort în circumstanțe neclare în aceeași zi în care se născuse ea, Carlotta o întrebase pe mama ei, Nardina, dacă acela măcar avusese timp să-și arate bucuria că primul său copil era fetiță. Într-o lume care privilegia bărbații, Carlottei nu-i dădea pace bănuiala că faptul că era femeie l-ar fi putut dezamăgi. Ar fi liniștit-o să știe că nu era așa.

Dincolo de povestea identității Carlottei, romanul aduce în prim-plan contextul istoric și social al Italiei primei jumătăți a secolului al XX-lea, mai precis societatea în vremea fascismului și totalitatea schimbărilor produse de acesta. Accentul va pica, pe tot parcursul cărții, asupra paternalismului și patriarhatului, iar în această lume se conturează viețile și destinele a trei personaje feminine: protagonistele Nardina, Sabedda și Carlotta, copilul născut printr-un act de forță. Generațiile lor se succed între anii 1920 și 1960, perioadă în care, la nivel politic, cultural, economic, social se înregistrează schimbări radicale, dar mentalitățile sunt cele care schimbă cel mai greu sau deloc. Nardina, născută într-o familie cu mari aspirații pe scara socială, visează să obțină o diplomă universitară, să aibă o carieră. Însă conjunctura propriei poziții și pretențiile mamei sale sunt cele care o transformă într-o soție captivă, prinsă într-o căsnicie cu un bărbat mai în vârstă și cu o soacră al cărei scop este acela de a o disprețui, de a-i aminti întotdeauna de unde vine. În același timp, Sabbeda este o tânără ambițioasă, pe care pierderea mamei sale a făcut-o să conștientizeze și mai mult statutul femeii în lumea în care își duce existența. Sărăcia și autoritatea tatălui o determină să își dorească, cel puțin, să fie stăpână pe propria viață până în momentul în care, prin actul la care este supusă, înțelege că trecutul o ajunge din urmă și că, de fapt, nu va putea ieși din tipare.

La Stefano se gândea cu furie: un șarlatan, un mincinos, acel mic foc al pasiunii pe care-l simțise se transformase acum într-un miros insuportabil de lemn ars, rămas închis în sufletul ei și pe care nimic nu-l putea scoate de-acolo. În timp ce ea se juca și credea că-l păcălește cu farmecele ei, el fusese și mai șiret și o devorase dintr-o singură înghițitură. Durase totul cât flacăra unui băț de chibrit, după care ea nu mai era cea dinainte. Nici vorbă de dragoste! Un baron nu luase niciodată de soție o țărancă și nu era cazul să spere că vreun sfânt pregătea un miracol pentru ea.

Prinse, până la urmă, în același joc al destinului, Nardina și Sabbeda vor fi nevoite să se lase conduse de normele lumii lor, deși dorința fiecăreia era libertatea. Nardina, soție de bărbat respectabil și noră de familie nobilă, era obligată să aducă pe lume un copil, în timp ce Sabbeda, înșelată de farmecele lui Stefano și femeie singură, nu putea aduce pe lume un copil în afara unei căsătorii. Astfel, drumurile lor se vor întrepătrunde într-un moment prielnic pentru amândouă, chiar dacă durerea este cea care le apasă pe amândouă. Durerea de a fi supuse, de a nu putea evada dintr-o societate asemenea unei închisori, dintr-o mentalitate în care femeia nu trebuia să aspire la altceva decât la a fi soție și mamă. Peste toate acestea, fervoarea fascismului și cea a mafiei italiene înrăutățesc și mai mult lucrurile. Începe vremea oportuniștilor politici, a celor care au credința că regimul mussolinian va dura la nesfârșit, iar printre aceștia se numără și Stefano, bărbatul care a sfârșit din cauza greșelii de a nu înțelege că nu poți să distrugi o viață și să scapi nepedepsit.

Pasiunea politică, alimentată de credința sinceră a lui Sclafani și de abilitățile sale persuasive, îl cuprinse pe tânăr ca o febră, iar până la înscrierea în grupurile universitare fasciste din Palermo nu mai fu decât un pas. Organizația de tip detașament îi satisfăcea toată setea de acțiune și, deja din primul an, se făcuse remarcat printre cei mai activi cincizeci de membri ai grupului, prin entuziasmul cu care lansa spre colegii antifasciști volume de coduri și manuale, să-i convingă să-și schimbe opinia.

Însă timpul îl va aduce din nou acasă, iar cei trei, Stefano, Nardina și Sabbeda, se vor afla în jurul micuței Carlotta, cea care i-a salvat, de fapt, pe toți. Trecutul se întoarce cu repeziciune împotriva prezentului și nu se mai lasă dus, îi va prinde pe toți în tentaculele sale, răspândindu-i în toate părțile. Din nou, 23 decembrie scrie o filă în viețile lor ca atunci când s-a născut Carlotta și a murit Carlo, viața și moartea își urmează ciclurile, când una se termină, cealaltă începe. După toate cele petrecute, Sabbeda știe că trebuie să lase totul în spate și să plece, traversarea oceanului către America fiind propria sa renaștere. Nu se va mai întoarce niciodată în locul portocalilor amari în floare, ci doar cuvintele sale se vor întoarce către fiica sa, ani mai târziu, ca un certificat de naștere pe care nu i l-a putut oferi la timp.

Ca și cum ar fi trecut o frontieră, lăsând în urmă un deșert și găsind în față grădinile Edenului, așa se simțea Sabbeda, suficient de puternică pentru a înfrunta necunoscutul, dar hotărâtă să se întoarcă într-o zi în Sicilia, țara ei […] Jură că într-o zi se va întoarce și că fata sa Carlotta va afla totul. Despre portocalul amar, despre altoiul care întotdeauna presupune tăieturi adânci, despre roadele dulci care cresc apoi.

Fata le va afla pe toate și toate o vor dărâma, își regăsește mama adevărată în rândurile scrisorii care i-a rămas de la ea, a revăzut-o așa cum o știa de când era mică, puternică și sălbatică, constrânsă de societate, dar mereu liberă în propriul suflet și această libertate i-a lăsat-o moștenire propriei fiicei. Carlotta va avea curajul de înfrunta întreaga lume pentru a-și atinge visul de a fi o femeie avocată și asta a făcut.

Romanul Portocale amare este povestea unor vieți de la marginea Siciliei, de sub umbra altoilor de portocali, acolo unde culorile, mirosurile și viețile se contopesc, la fel durerea și fericirea. Milena Palminteri s-a lăsat inspirată de arhivele studiate și a dat cititorilor o carte plină de forță, o carte în care contrastele pictează o lume nouă.

Portocale amare de Milena Palminteri