Persoana întâi singular

Există cărți misterioase de care nu te poți despărți ușor, îți rămâne gândul la ele.

Din cartea lui Haruki Murakami, Persoana întâi singular, povestirea la care încă mă gândesc se referă la esență, „La crème a la crème”.

Invitat de o fată pe care nu o cunoaște prea bine la un concert, tânărul cumpără flori și merge cu autobuzul până la capătul lumii, unde nu găsește nici sala de concerte, nici vreo explicație rezonabilă. Gândul că a fost păcălit dintr-o răutate gratuită și elaborată (s-a tipărit, cu ceva costuri, o invitație) îi provoacă un atac de panică, manifestat prin hiperventilație. Tânărul se așază pe o bancă, să-și regleze respirația. Lângă el apare un bătrân cu umbrelă care-i vorbește despre inutilitatea de a găsi explicații unor întâmplări absurde, în fond nesemnificative, peste care trebuie să treacă, în val, un ocean de uitare.

„– Sigur, şi pe mine m-au măcinat întrebările atunci. Am rămas şi cu un fel de răni în urma experienţei. Și m-am tot gândit la ea. Doar că, odată cu trecerea timpului, şi privind mai detaşat, lucrurile au început să-şi piardă din importanţă.

– N-aveau nimic de-a face cu „crema vieţii”.

– Crema vieții, a repetat prietenul meu.

– Din când în când ni se mai întâmplă și astfel de lucruri în viaţă. Lipsite de logică şi inexplicabile, care ne dau peste cap. Tot ce putem face este să închidem ochii, fără să credem și fără să gândim nimic, şi să așteptăm să ia sfârşit, aşa cum lăsăm să treacă peste noi un val uriaş.” (p. 41)

Florile cumpărate pentru solistă rămân acolo, pe bancă, mărturie a unei întâmplări despre care nu mai știi dacă s-a petrecut sau nu în realitate – o caracteristică a textelor adunate în acest volum în care un cântăreț de jazz, Charlie Parker, îi apare lui Murakami în vis, mulțumindu-i pentru că, după moarte, l-a provocat să cânte bossa-nova. Sau în care același Murakami (un eu narativ construit după matricea auctorială) stă de vorbă despre furtul de identitate cu o maimuță, într-un hotel ponosit dintr-o stațiune cu ape termale.

Cititul și scrisul merg împreună de obicei. Și la Haruki Murakami se întâmplă așa, în povestirile în care autorul se transformă în personaj și trăiește, paradoxal, aventuri neverosimile în cel mai realist context narativ.

Așteptând-o pe fata cu care avea întâlnire, naratorul auctorial se vede pus într-o postură neobișnuită: fratele fetei îi cere să îi citească un fragment, o lectură cu voce tare. Timpul ar trece altfel pentru amândoi. Musafirul e stânjenit, pretinde că nu citește prea bine, că textul e prea trist, până la urmă se încumetă să facă față celor opt pagini de text. La început, vocea îi e nesigură. Treptat, lectura sonoră capătă un ritm potrivit și cel care citește este chiar mulțumit. La fel de mulțumit este și cel care a solicitat lectura. Cei doi nu discută apoi deloc despre text, ci despre alte lucruri, inavuabile. În acest caz, lectura în sine e o ciudățenie – să mergi în vizită și să ți se ceară să citești ceva ca să treacă mai ușor așteptarea împărțită la doi.

Oamenii obișnuiți să citească simt nevoia să umple orice moment liber cu răsfoirea unor pagini, cu parcurgea rapidă a unor gânduri și chiar cu tentativa de a răspunde unor întrebări formulate pe baza textului.

Oamenii obișnuiți să citească poartă mereu cu sine o carte, dacă nu un volum adevărat, cu literatură de primul raft, măcar o crestomație sau un manual oarecare.

Oamenii obișnuiți să citească identifică farmecul literaturii dincolo de paratext – prefețe, postfețe, întrebări ce țin de comprehensiune.

<<M-am uitat de jur împrejur căutând ceva de citit, însă n-am zărit nici ziare, nici reviste. Am scotocit şi în geantă. Din păcate, tocmai în acea zi uitasem cartea. Întotdeauna îmi puneam în geantă şi cartea pe care o citeam la momentul respectiv.

Singurul lucru de răsfoit pe care-l aveam la mine era manualul auxiliar de literatură. L-am scos din geantă fără prea mare entuziasm şi am început să-l frunzăresc. Nu eram ceea ce s-ar numi un „cititor pasionat”, care parcurge cărţile metodic, mereu atent la conţinut, dar mă plictiseam foarte tare fără ceva de citit. Nu puteam să stau liniştit, fără să fac nimic. Ori frunzăream ceva, ori ascultam muzică. Când n-aveam vreo carte la îndemână, citeam orice-mi pica sub ochi, chiar dacă era cartea de telefon sau manualul de utilizare al unui fier de călcat cu aburi. Prin comparaţie, suplimentul manualului de literatură era cât se poate de bun.

Am deschis cartea la nimereală și am citit nişte fragmente de nuvele şi eseuri. Erau și câteva texte de autori străini, însă majoritatea erau opere ale celor mai cunoscuți scriitori japonezi moderni Ryūnosuke Akutagawa, Jun’ichirō Tanizaki sau Kōbō Abe. La sfârşitul fiecărui text – care putea fi o scriere scurtă sau un fragment dintr-o lucrare mai lungă – erau câteva întrebări. Multe dintre ele nu aveau sens, asta însemnând că puteai determina logic doar cu mare greutate (sau deloc) dacă răspunsul e corect sau nu. Cred că nici autorii întrebărilor n-ar fi putut stabili răspunsurile corecte.

De exemplu, „Ce puteți discerne, în acest text, despre atitudinea autorului faţă de război?” sau „Ce efect simbolic se creează atunci când autorul descrie creşterea şi descreşterea lunii?”. La asemenea întrebări poți răspunde aproape orice. Dacă ai spune că descrierea lunii e doar o descriere și că nu creează niciun efect simbolic, nimeni n-ar putea obiecta că răspunsul e greşit. Fireşte, există şi multe răspunsuri rezonabile, dar eu nu cred că farmecul literaturii constă în a te face să răspunzi rezonabil.>> (pp. 83-84)

Romanele polițiste, împinse la periferia canonului, dacă nu chiar exilate din canon, sunt bune de luat în plimbările nu foarte lungi, care cer o oprire la barul din cartier. Într-un colț cu lumină bună, se pot citi lejer cele câteva pagini rămase până la finalul cărții cu pricina. Sunt păstrate pentru asemenea împrejurare hainele de ceremonie, costumul scump și nepurtat cu anii, costumul care creează o altă identitate sau, mai bine zis, o ocultează pe cea de rutină. Într-un buzunar încape romanul neterminat, care se cere dus până la capăt, din datorie:

„M-am aşezat la distanţă de ei, la tejghea, într-un loc cu lumină mai bună (ca să pot citi). I-am cerut barmanului între două vârste, cu papion, un cocktail de vodcă cu lămâie. Când mi-a pus în față, pe un suport din carton, băutura rece, mi-am scos romanul poliţist din buzunar şi am reluat lectura de unde rămăsesem. Mai aveam vreo treime din carte până la deznodământ. Doar că, aşa cum am spus mai înainte, deşi autorul îmi plăcea, cartea cea nouă nu mă prea captiva. În plus, pe parcurs pierdusem şirul relaţiilor dintre personaje. Continuam s-o citesc mai mult din simţul datoriei şi dintr-un fel de inerție. Niciodată nu mi-a plăcut să las o carte la jumătate. Întotdeauna sper că se va întâmpla ceva care să facă brusc povestea interesantă. Deşi şansele reale sunt destul de reduse.” (pp. 189-190)

Cu cititul e limpede: se citește continuu, ca într-o tehnică de respirație. Cu scrisul e la fel de interesant. Editurile ezită să publice opera unor scriitori tineri. Murakami își publică poemele pe cont propriu, contribuind și la distribuție. În timp, aceste prime volume improvizate devin extrem de valoroase. Autorul însuși ar fi mai bogat dacă ar fi rămas cu mai multe exemplare – Murakami se autopersiflează cu nonșalanța autorului care preferă să nu se ia prea tare în serios.

„Bineînţeles, cu prudența lor obişnuită, nici una dintre editurile importante nu s-a arătat câtuşi de puţin interesată de poemele mele, aşa că le-am publicat plătind jumătate din costuri din propriul buzunar. Din fericire, un prieten de-al meu avea o mică tipografie și le-am putut tipări ieftin. Am scos cinci sute de exemplare numerotate, legate foarte simplu, cu autograf pe fiecare dintre ele. Haruki Murakami, Haruki Murakami, Haruki Murakami… După cum era de așteptat, aproape nimeni n-a fost interesat de cartea mea. Trebuie să ai nişte gusturi foarte fistichii ca să dai banii pe aşa ceva. Cred că, în total, am reușit să vând vreo trei sute de exemplare. Restul le-am împărţit prietenilor sau cunoştinţelor, pe post de suvenir. Astăzi au devenit piese de colecţie şi se vând la nişte preţuri incredibile. Niciodată nu poţi şti cum au să decurgă lucrurile. Eu mai dețin doar două exemplare. Dacă-mi păstram mai multe, eram acum bogat.” (p. 116)

Când nu citește sau nu scrie, Murakami ascultă muzică, mai ales jazz și simfonică.

Plasată în intervalul dintre biografie și ficțiune, adică niciodată una sau alta până la capăt, cartea asta se dovedește un prilej de a face salturile necesare de la observații mărunte la generalizări filosofico-moralizatoare. La Persoana întâi singular poate scrie oricine, cu o condiție minimală, pe care o întâlnim și la Borges, în fabula Catoblepasului: să fie dispus să accepte confuzia frecventă dintre instanțele narative și consecința ei proximă – neputința de a preciza cine este cu adevărat eroul acestor întâmplări. Literatura se hrănește simbolic cu sângele și carnea autorului.

Subiectul povestirilor lui Murakami ar putea fi doza de uluire pe care viața o administrează celor care au darul observației și răbdarea de a face legături între lucruri. Se întâmplă lucruri absurde, viața e plină de ciudățenii greu explicabile, însă cu adevărat trist este să-ți pierzi timpul cu „lucruri care nu-ți mai sunt de folos după moarte”, cum zice Marin Sorescu. Importante sunt doar lucrurile înscrise într-un cerc fără margini, căruia nu i se poate stabili perimetrul, un cerc care există doar în măsura în câte poate fi imaginat.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Haruki MURAKAMI, unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, s‑a născut în 1949, la Kyōto. A studiat teatrul la Universitatea Waseda din Tokyo. Experienţa de proprietar al unui bar în care se cânta jazz (reflectată în romanul său din 1992, La sud de graniţă, la vest de soare) şi cea de traducător al operelor lui F. Scott Fitzgerald, John Irving, Truman Capote şi Raymond Carver îşi vor spune cuvântul în formarea sa ca mesager al unei Japonii occidentalizate – un ţinut amăgitor, lipsit parcă de suflet şi suflu, al cărui spirit străvechi pare să fi dispărut aproape în întregime. Primul său roman, Ascultă cum cântă vântul (1979), i‑a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de Pinball, 1973 (1980) şi În căutarea oii fantastice (1982, distins cu Premiul Noma). În 1987 a publicat Pădurea norvegiană, bestseller internaţional, tradus în numeroase limbi şi vândut în milioane de exemplare. Murakami a mai publicat volumul de interviuri Underground. Atentatul de la Tokio şi spiritul japonez (1997) şi romanele La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor (1985, pentru care a primit Premiul Tanizaki), Dans dans dans (1988), Cronica păsării‑arc (1994, nominalizat la prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002), 1Q84 (2009‑2010), Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj (2013), Uciderea Comandorului (2017) şi Oraşul şi zidurile sale incerte (2023), precum şi volumele de povestiri sau eseuri Elefantul a dispărut (1993), După cutremur (2000), Salcia oarbă, fata adormită (2006), Pur şi simplu despre muzică (2011), Meseria de romancier (2015) şi Persoana întâi singular (2022). A fost nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel.

Las mai jos alte fragmente:

„În mod cât se poate de ciudat (sau dimpotrivă, poate că nu e deloc ciudat), oamenii îmbătrânesc cât ai clipi. Secundă după secundă, fără cale de întoarcere, trupurile noastre se îndreaptă spre distrugere. Închid o clipă ochii şi, când îi deschid iar, văd că multe lucruri au dispărut deja. Lucrurile acestea unele cu nume, altele, nenumite – dispar fără urmă, luate pe sus de vântul puternic din miez de noapte. În urma lor rămân doar nişte amintiri vagi. Dar nici pe amintiri nu te poți baza, de fapt. Poate spune cineva, cu certitudine, ce s-a întâmplat cu noi în mod real, atunci?

Totuși, dacă suntem norocoși, unele cuvinte rămân în preajma noastră.” (p. 19)

„Urma să merg la o universitate de stat. Prin urmare am dat examenul de admitere, convins că n-am mari şanse, şi chiar aşa a fost. Am picat. Pe atunci, la universităţile de stat, matematica era materie obligatorie la admitere, iar pe mine calculul dife-renţial nu mă pasiona deloc. Un an mi-am pierdut vremea cu fleacuri, ca un alibi. În loc să merg la cursurile de pregătire pentru admitere, mă duceam la bibliotecă şi citeam romane stufoase. Părinţii mei îşi imaginau că merg să studiez. Dar ce să-i faci? M-au atras mai mult Operele complete ale lui Balzac decât descoperirea principiilor calculului diferenţial.” (p. 24)

„Sala de concerte se afla în vârful unui munte din Kōbe. Am luat un tren de pe linia Hankyu, apoi un autobuz care a urcat pe drumul întortocheat și abrupt. Am coborât la staţia cea mai apropiată de vârf şi, mergând puţin pe jos, am ajuns la o mică sală de concerte care aparţinea unui mare conglomerat financiar. Nu ştiusem de existenţa ei, într-un loc atât de greu accesibil, în vârful muntelui, într-o zonă rezidențială liniştită, cu vile de lux. Sigur, erau multe lucruri pe lume despre care nu ştiam nimic.

Mă gândisem că, invitat fiind, ar fi fost nepoliticos să merg cu mâna goală, așa că am ales un buchet potrivit ocaziei de la florăria din fața gării și am rugat să mi-l ambaleze. Autobuzul a venit imediat şi m-am urcat. Era o după-amiază friguroasă de duminică. Cerul era invadat de nori groşi, cenuşii. Părea că o ploaie rece avea să înceapă dintr-un moment în altul. Vânt nu bătea. Purtam un pulover subțire, negru, și o jachetă cu model înspicat, gri amestecat cu un pic de albastru. Peste piept aveam o geantă din pânză de sac. Haina era prea nouă, iar geanta, prea ponosită. Într-o mână duceam buchetul splendid de flori roşii, înfăşurat în celofan. În autobuz, toată lumea mi-a aruncat priviri furișe. Sau cel puțin aşa mi se părea mie. Mi-am dat seama că mă înroşisem. La vârsta aceea mă înroşeam din te miri ce, şi dura mult până-mi trecea.

Ce căutam acolo? m-am întrebat în timp ce stăteam adus de spate, răcorindu-mi cu palmele obrajii încinşi. De ce bătusem atâta drum, până în vârf de munte, într-o după-amiază de noiembrie când stătea să plouă, după ce-mi mai cheltuisem şi banii de buzunar cumpărând un buchet de flori, ca să asist la un recital pe care nu țineam să-l aud, al unei fete pe care nu țineam s-o întâlnesc? Pesemne că nu fusesem în toate minţile când pusesem la poştă răspunsul cu confirmarea participării.

Pe măsură ce autobuzul urca se răreau şi călătorii, aşa încât, până la staţia unde trebuia să cobor, mai rămăseserăm doar eu şi şoferul. Am urmat indicaţiile din invitație și am luat-o pe un drumeag care urca în pantă lină. La câte o cotitură se zărea în vale portul, ca apoi să dispară iar. În port erau o mulțime de macarale. Din cauza norilor, apa mării era de un cenuşiu metalic, întunecat, iar brațele macaralelor înălţate spre cer păreau antenele unor vietăţi stranii care se ridicau de pe fundul mării.

De-a lungul pantei, casele erau tot mai mari și mai luxoase, toate construite pe fundații masive din piatră, cu porți înalte şi garaje încăpătoare, pentru două maşini. Gardurile vii cu azalee erau tunse îngrijit. Din apropiere s-a auzit lătrând un câine mare. A hămăit de trei ori, apoi a tăcut brusc, de parcă l-ar fi certat cineva.” (pp. 26-27)

Persona întâi singular de Haruki Murakami