„Pelerinul vrăjit” de Nikolai Leskov

Motto: „Semnul e că vei pieri de multe ori și n-ai să pieri niciodată până va veni pieirea ta adevărată…” (Pelerinul vrăjit, p. 41)

Cei care citesc înaintea mea, oamenii pe care îi știu și îi prețuiesc, îmi sunt călăuze. Așa am ajuns să citesc Pelerinul vrăjit, un roman plăcut, de la prima vedere, elegant, cu pagini destul de puține și corp de literă mare, într-o traducere bună, cu o bună corectură și copertă fermecător cenușie (Drumul prin lanul de secară, detaliu, Ivan Șișkin), punând în prim-plan un nume care-mi era complet necunoscut: Nikolai Leskov.

Întâi am citit prima pagină, un început ca o bună așezare a lumii în matcă. Părea o pagină din A.P. Cehov, cel din Corespondență, plecat cu vaporul pe Volga: discuții pe punte, pretext de a risipi plictiseala. N-am avut răbdare să citesc mai departe și m-am întors la prefața erudit edificatoare a lui Sever Voinescu, pentru a vedea cine e, de fapt, autorul Pelerinului vrăjit. Nikolai Leskov este un scriitor rus despre care Tolstoi spune că face exces de momente perfecte, ignorând cu bună știință faptul că până și cel mai bun povestitor își îngăduie doar două-trei secvențe apoteotice, nu-și permite să risipească mai mult. Jurnalist, antipatizat de confrați, dar reabilitat, ulterior, post mortem și nu de ai lui, ci de străini, Nikolai Leskov este contemporan cu Cehov (care avea 23 de ani, când Leskov avea 52), Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Turgheniev și Goncearov, scriitori care se bucurau deja de recunoașterea publică. Nikolai Leskov avea să se dovedească un scriitor din aceeași clasă valorică, părând în ochii unui cititor pasionat de clasicii ruși a realiza, ca stil și tematică, sinteza celor mai sus amintiți: gustul pentru dramatic și simțul umorului, har de povestitor și melancolia unui călugăr, plictiseala lui Oblomov și neliniștea îmblânzitorului de cai, cântecul stepei tătare și rugăciune a inimii.

„Din mila lui Dumnezeu sunt creştin, după fapte, un mare păcătos, iar după starea socială, un pelerin fără adăpost, care umblă din loc în loc. Toată averea mea este o traistă cu posmagi, iar în sân am Sfânta Biblie. Asta-i tot ce am.” (Pelerinul rus)

O Cale a asceților urmează și Ivan, doar că el are și forță interioară, și talent de povestitor. Pelerinul Ivan pare să aibă mai multe vieți, mai multe identități, piere de mai multe ori fără să moară de tot, cum singur mărturisește. Un personaj familiarizat cu arta seducției își povestește viața: mai mult vagabond, dar unul înzestrat cu multe daruri, pătimește din pricina unei pisici, care, la rândul ei, pătimește din pricina unor porumbei. Ajunge doică, este răpit de triburi tătare, devine magician, soldat, apoi călugăr și, din nou, soldat, iubește și face rău din iubire, poartă lângă umăr un înger și se luptă cu demonii, închis într-o clopotniță, lângă icoana Apostolului Pavel, cel ce ține cheile raiului.

În jurul lui Ivan se strâng cei dornici să audă peripețiile unei vieți pline de întorsături și de semne. Iar povestea e spusă pe îndelete, de la începutul ei, pentru ca lucrurile să fie limpezi. Ca fiu din rugă, Ivan știe că a fost dorit foarte tare de mama lui, dar mai află, după un accident straniu, și că trebuie să plătească un preț al venirii pe lume, datoria oricărui fiu făgăduit. Tot ce trăiește Ivan este pus sub semnul făgăduielii părintești, ca într-un basm în care eroul răscumpără păcatul din neam:

„De mamă am rămas orfan din pruncie și n-o țin minte, că am fost fiu din rugă, adică ea, nevând multă vreme copii, m-a tot cerut lui Dumnezeu, și cum m-a avut, chiar când m-a născut, a murit, fiindcă eu m-am ivit pe lume cu un cap neobișnuit de mare…” (p. 36)

În acest roman picaresc, caii sunt un pretext pentru fiecare nouă poveste care, ca în Decameronul lui Giovanni Boccaccio, are puterea de a-i aduce pe ascultători în viețile altora. Caii nu sunt toți la fel, iar Ivan îi cunoaște și pe cei calmuci, și pe cei de Kazan sau de Viatka, de Bitiuga, de Don, le slujește de mic și le cunoaște obiceiurile și firea neîmblânzită. Din cauza unuia astronom, o trăsură alunecă până spre buza unei prăpăstii. Astronomii sunt previzibili, lor le place să privească cerul, iar vizitiul trebuie să vegheze, dacă nu vrea să piardă dramatic controlul situației:

„Le-avea cu astronomia: cum începeai să tragi mai cu putere, odată smucea capu-n sus și dracu’ știe ce admira el acolo-n cer. Ăștia-s atronomi până-n măduva oaselor, îs tot ce poate fi mai rău, și mai cu seamă la oiște sunt cei mai periculoși, foraitărul nu trebuie să piardă din ochi un cal cu asemenea purtare, fiindcă astronomul nici nu se uită unde pune picioarele, și cine știe pe unde nimerește.” (p. 43)

Foraităr, găsim explicația în notele de subsol, este cuvânt provenit din limba germană, înseamnând vizitiu călare pe unul din caii din față, la echipajele cu patru sau șase cai. La un târg tătăresc, Ivan își câștigă traiul ajutându-i pe oamenii simpli să nu fie păcăliți de șarlatani. Geambașii se pricep să transforme o gloabă într-un cal de poveste. Djangar-han vinde o iapă splendidă, pe care o va câștiga, într-o întrecere bizară, cel care îndură, până la capăt, loviturile de bici:

„Iepșoara, ce-i drept, era o minune, nu era mare, ca un cal arab era, dar bine proporționat, căpșor mic, ochișor plin, ca un merișor, urechi agere, flancuri sonore, spinarea ca o săgeată, iar piciorușele ușoare, bine făcute, cum nu se poate mai sprintene. Eu, cum eram iubitor de asemenea frumusețe, nu-mi mai luam ochii de la iepșoara asta. Dar Djangar-han a văzut că râvnesc toți la ea și că domnii îi ridică prețul ca niște smintiți…” (p. 69)

La același târg, Ivan va intra și el în poveste, suferind pentru un mânz al cărui stăpân va deveni, în chip uimitor, după luptă:

„La noi în Oriol îi spune cristei – coada n-o are ca alte păsări, n-o desfășoară în văzuh, și picioarele le lasă în jos, parcă nu-i sunt de trebuință – de zici că merge prin aer. Uite, și calul ăsta nou, care semăna cu pasărea asta, parcă nu de puterea lui era purtat.

Nu vă mint când spun că nici nu zbura, doar creștea locul în urma lui. Așa ușurință nu văzusem de când mă știam, și mă-ntrebam cum să pui prețul unui căluț ca ăsta, cu ce comori, și cui i-o fi sortit, cărui fiu de rege, dar nu m-aș fi gândit vreodată că acest cal are să fie al meu.” (p. 79)

Caii au mai multe inimi, și pe toate știe să le asculte acest om neobișnuit, căruia pieirea i se tot amână, fiindcă el mai are de dus cel puțin un război cu propria conștiință. Mi s-a părut că Pelerinul vrăjit are, ca personaj, ceva din aura, parcă ceva mai intensă, a altui pelerin, Laur, personajul lui Evgheni Vodolazkin.

Pelerinul vrăjit de Nikolai Leskov