La mijlocului lunii decembrie 2019 în București au fost Zilele Filmului Kazah, prilej cu care cinefilii români au putut să urmărească două proiecții: Hanatul Kazah: Tronul de Aur (2019) și Fântână adâncă (2018). Dincolo de exoticul evenimentului derivat din faptul că știm mult prea puține despre Republica Kazahstan și reperele sale istorice și culturale, evenimentul în sine a fost revelator pentru iubitorii celei de-a șaptea arte: primul film a adus în atenția spectactorilor câteva date despre o epocă interesantă din istoria statului, cel de-al doilea a propus o temă de reflecție cu privire la civilizația locului.
Mă opresc acum la Shynyrau/Fântână adâncă, în regia lui Zhanabek Zhetiruov. O metaforă vie, construită în filigran cu ajutorul unei imagini ce devine mesager poetic al unei înregi civilizații. Stepa (care se întinde cât vezi cu ochii) devine lait-motiv pentru conflictul clasic dintre vechi și nou, dintre civilizația ultraconservatoare și dorința de schimbare a tinerei generații etc. Canvasul poveștii cu iz de basm este dat de construcția narativă în jurul personajului central – un fântânar care se decide să sape în căutarea apei doar pentru cei care au bani. Se știe că în stepa din Asia Centrală (Kazahstan se întinde de la Marea Caspică până la Munții Altai) apa este vitală pentru supraviețuirea triburilor, căci așa erau organizați tradițional oamenii în acele locuri. Dacă exista apă, atunci tribul se putea așeza și putea să-și organizeze viața de asemenea manieră încât tradițiile și obiceiurile să fie transmise noilor generații.
Yensep își ia cu el trei tovarăși și pleacă în căutarea apei. Căutarea o face în cel mai empiric mod cu putință, bazându-se pe instinct și pe simțurile sale, în special pe auz. Cadrele în care el ascultă pământul (primplanuri din care se evidențiază trăsăturile feței, mâinile aflate într-un freamăt continuu etc.) sunt menite să mute accentul de pe ei pe el, vechea antiteză dintre bine și rău devine astfel vie și purtătoare de sens. Yensep devine personaj în adevăratul sens al cuvântului prin adăugare de trăsături de caracter date de interacțiunile cu ceilalți oameni. Îl vedem înconjurat de aură de pustnic când sapă tot mai adânc, când căutarea apei devine luptă corp la corp între el și propriul destin; îl vedem dominat de vanitate aroganță când interacționează cu șefii de trib, dar îl vedem și măcinat de îndoieli și furios când își vede fiul îndrăgostit. Un om plămădit din bune și rele, un fântânar care-și plătește singur păcatele cu fiecare târnăcop adâncit în stânca de piatră.
Cadrele largi, din care ne dăm seama că imensitatea pustietății e de necuprins pentru un om obișnuit, sunt de o plasticitate regăsită în tablourile impresioniștilor. Și cu toate acestea, nimic nu e static acolo; în ciuda absenței oamenilor și a mișcării acestora, iată că ei apar de unde te aștepți mai puțin. Schimbarea devine astfel transformare, iar asta înseamnă automat conflict. Trecutul își revendică întâietatea, prezentul încearcă să-și facă loc timid, iar viitorul încă nu există. De trecut țin cu dinții bătrânii și femeile (excelent creionate câteva dintre portrete, schițate la nivel de dialog, dar tușate prin intermediul hainelor și gesturilor), iar de prezent se agață cu disperare tinerii, băiatul lui Yensep și tânăra de care acesta se îndrăgostește. Rivalitatea, mândria, dragostea, prietenia și trădarea își fac loc în poveste cu ajutorul unor personaje mai mult sau mai puțin secundare (n-ai cum să nu-l remarci pe surdo-mut, cre devine simbol pentru toate frustrările și neputințele fântânarului), după cum n-ai cum să nu admiri detaliul unor costume excelent alese – detalii care țin de istoria costumului ies în evidență aproape la fiecare cadru (simplitatra hainelor de lucru vs ornamentica bogată a costumelor de sărbătoare).
Scena în care Yensep se duce să se roage într-o adevărată catedrală săpată în piatră și aflată sub nivelul mării, ascunsă bine de ochii privitorilor, este revelatorie și plină de sens. Dincolo de faptul că este filmată impecabil dpdv tehnic, se remarcă unghiul din care regizorul a ales să adauge un plus de sens poveștii de fond. Interogația nesfârșită a fântânarului ascunsă în spatele unei rugăciuni care seamănă cu o prosternare absolută în fața Atotputernicului este adusă în poveste printr-o plasare a camerei de filmat deasupra actorului – așa dialogul om-divinitate se face de sus în jos, semn că i se recunoaște atotputernicia Celui de Sus, dar în același timp invocarea capătă accente imperative – acum am nevoie de ajutorul Tău!
Un film la granița celui de artă, care aduce în atenția cinefililor istoria unui om, dar și istoria unui obicei astăzi pe cale de dispariție: săpatul fântinilor căpăta note ritualice, tocmai pentru că apa era vie, aducătoare de viață, dătătoare de speranță, ea este cea care duce viața mai departe. Antiteza apă mare (marea cea mare, înșelătoare, curgătoare, care ia cu ea visurile deșarte ale tinerilor) – apă din adâncuri este una recurentă; la mare se duce fântânarul să se certe cu Allah, la mare se duc tinerii pentru a pleca cât mai departe de ai lor, la malul mării se întâlnesc tatăl și fiul pentru a-și rezolva conflictele.
Shynyrau/Fântână adâncă rămâne în memoria iubitorilor de film nu doar pentru calitatea imaginii, ci și pentru felul cum a ales regizorul să transforme un subiect simplu (aproape banal) în miezul unei meditații profunde: cine suntem și care ne sunt rădăcinile, încotro ne îndreptăm și ce trebuie păstrat din zestrea primită de la strămoși, care ne sunt valorile după care alegem să ne construim viitorul.
ZILELE FILMULUI KAZAH
SHYNYRAU / DEEP WELL / FÂNTÂNA ADÂNCĂ
Director: Zhanabek Zhetiruov
Cast: Aldash Shalbaev, Asylkhan Tolepov
Duration: 1h 30
Country: Kazahstan
Year: 2018
Filmul a fost prezentat la Fajr Film Festival 2019 și a primit premiul pentru cea mai bună imagine la Festivalul Internațional de Film din Dhaka 2019.
