„Otomanii. Hani, cezari și califi” – O analiză

Marc David Baer este profesor de istorie la London School of Economics and Political Sciences și autor al mai multor lucrări despre istoria turcilor, dovedindu-și văditul interes despre lumea orientală. În anul 2021, publica volumul The Ottomans: khans, caesars and caliphs, tradusă în limba română de Monica Mărgărint, în anul 2023, la Editura Humanitas, sub numele Otomanii. Hani, cezari și califi.

Cartea este structurată în 22 de capitole, dintre care primele șapte capitole construiesc istoria dinastiei otomane de la Osman până la Soliman I, următoarele tratează legăturile imperiului cu marile evenimente ale modernității, pentru a se reveni, ulterior, la narațiunea domniilor sultanilor, surprinzând modificările intervenite în ierarhia statală otomană, precum și în mentalitatea unui popor trecut prin secole de istorie. În partea introductivă, autorul stabilește traiectoria cercetării istorice și palierele de analiză, constituite pe întrebări esențiale, precum:

Cum putem deci defini Europa și pe cine am putea include aici pe bună dreptate? Dar încetează teritoriul european să mai aparțină Europei atunci când este guvernat de musulmani? De ce otomanii nu sunt de obicei incluși în istoria toleranței religioase europene?

Răspunsurile acestor interogații se regăsesc în volum, atât sub forma analizei cronologice, cât și sub forma unei analize a mentalităților, a ideilor, ceea ce oferă cercetării de față o și mai mare complexitate. A încerca să înțelegi un popor, evoluția unui stat la stadiul de imperiu, nu numai prin perspectiva economică și politică, ci și prin prisma aspectelor civilizaționale, a gândirii umane. În aceeași măsură, istoricul se preocupă și de istoria conceptuală, definind și contextualizând concepte esențiale ale parcursului său științific: toleranță religioasă, secularism, modernitate, genocid, definirea și înțelegerea acestora realizându-se din perspectiva istoriei europene a otomanilor, viziune ce va fi aplicată asupra întregii cercetări. Felul în care istoria otomanilor, de la începuturi până la disiparea imperiului, a fost receptată de europeni și, mai ales, de occidentali.

Sursele folosite de istoricul Marc David Baer sunt redate în notele specifice fiecărui capitol, regăsindu-se atât documente edite, cât și lucrări generale, în limba engleză și limba turcă, constituindu-se într-o bibliografie generoasă și supusă unei atente analize. Finalul volumului cuprinde și indici de nume, ceea ce face din Otomanii. Hani, cezari și califi o lucrare abordabilă și de cei care nu sunt specialiști ai domeniului.

Metodele de cercetare folosite sunt metoda abordării cronologice a faptelor istorice, ceea ce oferă cercetării coerență, metoda sincronică, prezentând, simultan, aspecte tematice congruente subiectului abordat, creând, în acest fel, complexitate studiului, metoda comparativă prin corelarea faptelor sultanilor și continuitatea acestora, precum și surprinderea schimbărilor apărute de la o etapă istorică la o alta.

Teza centrală a cărții se conturează în jurul unei viziunii de ansamblu și detaliată, deopotrivă, asupra istoriei seculare a Imperiului Otoman, receptarea sultanatului de către Occident și, în aceeași măsură, reliefarea punctelor care leagă statul otoman de Europa, propria viziune, cât și cea europeană.

Începuturile otomanilor se plasează în secolul al XIII-lea, în Asia Centrală, migrând la granița cu Imperiul Bizantin, în căutare de teritorii pustii și purtând cu ei o puternică amprentă orientală, aflându-se în umbra impozantului Imperiu Mongol. În secolul al XIV-lea, evoluția acestora a fost rapidă, la fel și mișcarea spre Europa, sub conducerea lui Osman, considerat întemeietorul dinastiei. Acesta se impune ca un conducător drept prin practica de cuceriri teritoriale, ceea ce îi oferă legitimitate.

Turcomanii, popor turcic originar din Asia Centrală, căutau, în expedițiile lor, pășuni care nu aparțineau unor imperii, sultanate sau principate. Astfel, și-au creat beilicuri la granița dintre Imperiul Bizantin creștin-ortodox, aflat la vest, și imperiile turco-mongole de la est […] începând cu mongolii, orice suveran al unui teritoriu majoritar musulman putea cere celorlalți să i se supună pur și simplu pentru că deținea puterea, chiar dacă o obținea prin forța armelor. Osman nu a devenit conducător pentru că era de stirpe regească sau pentru că era urmașul lui Mahomed. Cuceririle îi confereau legitimitate.

Principiul autorității prin forța militară se va menține și pentru urmașul lui Osman, Orhan, urmându-i tatălui său la moartea acestuia din 1324. Orhan își va lăsa amprenta și mai puternic asupra poporului său, bătând monedă proprie, deși a continuat să plătească tribut mongolilor până, aproximativ, în anul 1350.

Dinastia otomană a cunoscut o ascensiune fulminantă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mai ales odată cu preluarea conducerii politice și militare de către sultanul Murad I. Înainte de analiza principalele reforme ale sultanului amintit, istoricul expune factorii principali care pot fi plasați la baza ascensiunii poporului otoman. Astfel, se pot identifica factori materiali, ale căror rădăcini se aflau încă din timpul lui Osman, reprezentați de teritorii, situația politico-economică, factorii sociali, conturați de legăturile matrimoniale cu alte state, influența oferită de componenta militară și factorul istoric, care a contribuit la succesul dinastiei local, dar și regional.

Odată puse bazele solide ale dinastiei, otomanii considerau că sultanul dispunea de două atribute: devlet și sultanat. Devletul era definit prin putere și noroc, iar sultanatul prin suveranitate:

În această primă etapă din istoria dinastiei, aproximativ primele trei secole, otomanii credeau că sultanul fusese binecuvântat cu putere și noroc (develt). Devlet-ul era o condiție necesară pentru acesta să rămână la putere. Cealaltă era sultanat (suveranitatea sau sultanatul). Învestit cu aceste două calități, datoria sa era de a promova dreptatea, stabilitatea, obediența, respectarea structurilor ierarhice și de continua cuceririle. În aceste secole, sultanul era un musulman obișnuit, însă unul binecuvântat cu un statut superior altora, era o persoană care reprezenta dinastia.

Îndatoririle sultanului erau clar stabilite, deși nu toți cei care au ocupat scaunul de conducere aveau să le îndeplinească în aceeași măsură, ceea ce marchează diferențele, uneori frapante, de la un sultan la altul. Între anii 1362 și 1389, Murad I întreprinde primele măsuri statornice pentru secole în Imperiu, înființând corpul de ieniceri, termenul însemnând „noua armată, noii soldați”, care va rămâne corp de armată până în secolul al XIX-lea. Ienicerii provenind din prizonierii de război capturați în regiunile conduse de creștini. De asemenea, același sultan folosea timarul (feude viagere) pentru a-și fideliza un corp de cavalerie permanentă. În ceea ce privește titlurile, Murad I a fost primul membru al dinastiei autointitulat sultan, prin acesta înțelegându-se lider religios și militar și mai mult:

Titulatura de sultan simbolizează tranziția otomanilor de la corturi la orașe, de la arcașii nomazi la o infanterie organizată, de la taxa comercială instituită de Osman la comerțul pe scară largă, la populații eterogene numeroase, surplus agricol și financiar și o administrație mai complexă.

Secolul al XV-lea a fost marcant pentru istoria otomanilor prin domnia lui Mahomed II (1444-1446; 1451-1481), sultanul care a cucerit cea de-a doua Romă, Constantinopolul, în anul 1453. Mahomed II este semnificativ atât ca lider local, din perspectiva succeselor militare și reformelor instituite în Imperiul Otoman, cât și prin legăturile stabilite de epoca în care trăiește cu Europa, fiind receptat și ca un prinț renascentist. Instituționalizează toleranța în imperiu cu cel puțin o sută de ani mai devreme, înainte ca minoritățile religioase să fie tolerate în Europa Centrală și de Vest, neducând o politică sistematică de islamizare, nici măcar în Constantinopol. În contextul sultanatului lui Mahomed II, toleranța religioasă se baza pe o ierarhie, în care islamul ocupa locul de frunte, astfel se stabilea și o relație inegală de putere. De asemenea, dincolo de titlul pe care deja îl purta, Mahomed II s-a autointitulat și han, inspirat de la mongoli. În afara granițelor imperiului, Mahomed II și-a manifestat interesul față de Renaștere, fiind interesat de cultura antică, devenind chiar un mecena al artelor renascentiste, cu toate că se nășteau numeroase mituri despre felul în care otomanii se opuneau evoluției acestui curent cultural. Din perspectivă renascentistă europeană, cuceritorul Constantinopolului se încadra în standardele epocii.

Contrar opiniei generalizate, otomanii nu au jucat un rol negativ în Renaștere, nu au blocat schimburile culturale, diplomatice și economice în Marea Mediterană. Dimpotrivă, sultanii erau prinți ai Renașterii; au angajat aceiași artiști să le picteze portretele, au împărtășit aceeași istorie și moștenire și au încheiat alianțe militare și politice transconfesionale. Admirați și invidiați, otomanii au stimulat gândirea politică europeană, inclusiv prin apariția unei diviziuni imaginare între Est și Vest, care dăinuie până în zilele noastre.

Imperiul Otoman avea să joace un rol esențial și în cadrul Reformei religioase, în secolul al XVI-lea. Neimplicați direct în reformă, otomanii au accelerat ritmul evenimentelor prin conflictul mocnit pe care îl purtau cu Imperiul Habsburg. Astfel, aveau să contribuie la ascensiunea și instaurarea protestantismului în Europa. În această manieră, protestanții îi poziționau în opoziție pe Soliman I și Carol Quintul, preferându-l pe cel dintâi.

Un loc important în volumul de față îl ocupă analiza vieții în serai, semnificația haremului pentru Imperiul Otoman. Dincolo de scena publică, de evenimentele politice, militare, economice, viața privată a familiei sultanului avea un rol esențial. Termenul harem definit ca acasă, reprezenta, în fapt, casa sultanului și a familiei sale. În viziunea occidentală, haremul era văzut ca un spațiu al decăderii morale, al lascivității, stârnind interesul a numeroși scriitori sau pictori vestici. În spațiul de civilizație orientală, haremul era un centru politic alcătuit din femei puternice, reflectând moștenirea turco-mongolă a otomanilor. În acest spațiu, se puteau influența decizii statale, iar în secolul al XVI-lea, figura feminină cu cea mai mare putere asupra sultanului a fost considerată sultana Hürrem, pentru ca în secolele următoare, haremul să fie și locul în care unii sultani să dea uitării obligațiile pe care le aveau, devenind victimele instituțiilor statale.

În veacurile următoare, Imperiul Otoman avea să traverseze perioade din ce în ce mai tulburi, atât în plan extern, prin deschiderea „problemei orientale”, cât și în plan intern, prin numeroasele acte de violență, de instabilitate, care slăbeau dinastia din ce în ce mai mult. În aceeași perioadă, se manifesta ceea ce istoricul numește „fenomenul de turquerie”, care

a însemnat importul de picturi și tapiserii din Imperiul Otoman în Europa Centrală și de Vest, în vreme ce acțiunea multor piese de teatru, opere și romane era tot mai mult plasată pe un fundal otoman.

Una dintre marile lovituri diplomatice pentru Imperiul Otoman avea să se petreacă la începutul secolului al XIX-lea, atunci când este exclus de la Congresul de la Viena, din 1815, în ciuda rolului jucat în relațiile internaționale recente. Excluderea a fost realizată, conform autorului, deoarece marile puteri au omis imperiul din ideea și geografia europeană. Spre finalul aceluiași veac, Imperiul Otoman avea să își piardă și supremația în Balcani, în detrimentul Imperiului Țarist, care se considera protectorul statelor ortodoxe aflate sub suzeranitate otomană. Pe fondul acestor pierderi semnificative, sultanul Abdul-Hamid II, dorind să salveze Imperiul, avea să instituie un nou tip de guvernare – naționalismul protomusulman, care însemna reactivarea instituției califatului și unirea tuturor musulmanilor din lume sub propria sa autoritate. De asemenea, a luat măsuri de modernizare a islamului.

Însă, secolul al XX-lea nu s-a arătat mai îndurător cu istoria otomană, ci dimpotrivă. Numeroasele revolte interne aveau să nască o grupare cu o viziune diferită și cu acțiuni în consecință – Junii turci, care au făcut parte din noua generație de elită, foarte cultă, erau tineri musulmani citadini. Primul Război Mondial, genocidul armean și politica incoerentă au condus la dispariția Imperiului Otoman și nașterea Republicii Turcia, la 29 octombrie 1923, la Ankara, avându-l ca figură centrală pe Mustafa Kemal.

Astfel, se încheia un capitol consistent al Imperiului Otoman, sub accelerarea ritmului istoric. Un stat oriental, cu puternice amprente asiatice, dar și un stat european, prin rolul jucat în politica internațională, pe scena culturală, Imperiul Otoman a avut o existență variată, atingând atât apogeul, cât și limita istoriei sale. Lucrarea Otomanii. Hani, cezari și califi este o apariție istoriografică de mare importanță atât pentru a înțelege istoria seculară a unei mari puteri, cât și pentru că oferă o nouă receptare și viziune asupra unui con de civilizație.

Povestea otomanilor este o parte a poveștii Europei. Pe cât erau de asiatici și aveau o organizare politică unică, pe atât otomanii au fost moștenitorii Romei. Când trecutul european este extins pentru a include dinastia otomană și imperiul său eurasiatic, se extinde și definiția noastră asupra mai multor fenomene istorice, precum toleranța și genocidul, care altminteri ar fi imposibil de înțeles.

Otomanii. Hani, cezari și califi de Marc David Baer