În seeara zilei de 29 septembrie am avut plăcerea să particip la lansarea romanului „Orașul închis” de Viorica Răduță, apărut la Editura Polirom în 2017. Christian Crăciun mi-a fost partener de dialog și împreună cred că am reușit să-i convingem pe cei de față că această carte este bine scrisă și că poate furniza plăcerea unei lecturi profunde, datorită subiectului, dar și scriiturii autoarei.
Istoria recentă a României este un concept des folosit de către istorici pentru a determina perioada cuprinsă între 1944 și 2007, o perioadă greu de analizat, oricât am simplifica lucrurile. Subiectivismul, succesiunea mult prea rapidă a faptelor și evenimentelor istorice fac din această perioadă un adevărat carusel. Pentru români subiectivismul devină adevărată piatră de încercare, din multiple motive. Dar, cred, că în primul rând, din cauza regimului comunist. Care, zic unii, la noi a fost mai dur decât prin alte locuri. Apropo de asta, mi-aduc aminte că am fost la o lansare Ismail Kadare și în sală a fost un albanez, inginer de meserie, care a ajuns să locuiască în România datorită serviciului. Și povestea că ceea ce descria Kadare în „Firmanul orb” zugrăvește întocmai grozăvia regimului comunist la albanezi. Și, credeți-mă, mi s-a încrețit pielea numai auzind!
Literatura vine, cumva, să ajute demersul istoricilor și de multe ori recuperează parțial golurile prin intermediul istoriei orale, un domeniu care a cunoscut o dezvoltare exponențială, aș spune, în ultimii ani. În felul acesta avem și joncțiunea între istorie, științele umaniste și literatură. De aceea trebuie luate în seamă de către cercetători și volume precum „Orașul închis” al Vioricăi Răduță. Pentru că în spatele romanului stau ani de cercetare, de adunare a datelor istorice, de punere cap la cap a informației. Meritul autoarei nu e minor, din contra, e crucial pentru scoaterea în evidență a trăsăturilor fiecărui personaj istoric, pentru conturarea unui profil literar specific epocii. Nu poți să-l faci pe Mihăiță, de exemplu, să vorbească precum un tânăr din zilele noastre, îți trebuie multă acribie pentru a-l face să pară ca din epocă; după cum nu poți să descrii „orașul închis” decât din interior. Iar Viorica Răduță are studii serioase de teorie literară, studii care se reflectă atât în poezia ei, dar mai ales în romanele ei.
Nu știu cum scrie, dacă îi ies frazele din prima, sau le migălește până la rafinarea supremă. Știu că ea are nevoie de liniște atunci când scrie și de aceea se retrage din lume, unde altundeva decât în Râmnicul ei drag. Știu că a primit deja reproșuri de la localnici vizavi de descrierile orașului regăsite între coperțile romanului, după cum știu că se luptă deja cu negaționismul unora localnici, izvorât dintr-un patriotism local prost direcționat. Da, nu vă vine să credeți, dar există destui „nebuni” care sunt în stare să vă peroreze ore în șir pe marginea subiectului „în Râmnic nu a fost închisoare politică, nu au existat deținuți politici”. Și așa poate veți înțelege și de ce Vișinescu a avut trecere la unii nostalgici ai regimului comunist, care se grăbeau să-l compătimească, ba chiar să-l apere în fața oricui, inclusiv în fața instanțelor de judecată. Poate că vă aduceți aminte mult mediatizatul proces, un adevărat circ din toate punctele vedere, o încercare de manipulare grosieră din partea presei. Și cum să nu te revolți? Pentru că asta reprezintă romanul Vioricăi Răduță, este revolta ei față de tot ceea ce se înseamnă uitare înainte de vreme, ștergere cu buretele a ororilor comuniste, negarea unor fapte istorice evidente și pline de cruzime. E un gest de recuperare a memoriei colective și o reverență adusă adusă martirilor unui regim mult prea opresiv.
Diagnosticat cu sindrom confuziv de detenţie, Mihăiță retrăieşte fiecare fragment de real ca pe un moment petrecut între zidurile celulei. E vorba despre o celulă nu atât fizică, cât virtuală, e vorba de acel spațiu concentraționar în care erau izolați și forțați să trăiască cei care se opuneau regimului, cei care aveau coloană vertebrală și tăria de a se lupta cu sistemul. Mihăiță a existat nu doar ca personaj, ci și ca locuitor al orașului închis. Despre romanul în sine nu vă povestesc, nu-mi stă în fire să fac spoiler, cum nu vreau să insist pe valențele literare de netrecut cu vederea, pentru că rămân la părerea că un astfel de roman, cu un astfel de subiect, dacă nu e scris „ca la carte” duce în derizoriu și subiectul și pe autor. Iar aici avem de-a face cu o artă în toată regula.
Mulțumesc gazdei – Librăria Humanitas Kretzulescu, celor care au ascultat-o cu nesaț pe autoare și domnului Christian Crăciun pentru că mi-a reamintit cum se face o analiză literară documentată și argumentată.
Foto credit: Sorin Mircea Vasilescu
