„Omulețul roșu” de Doina Ruști

Cronică de Cristian Hoaghea

Laura Iosa este o femeie de 43 de ani, din Bucureștiul postdecembrist. Licențiată în filologie clasică, dar fără un serviciu stabil, colaborează la diverse edituri de pe urma cărora își duce traiul anost și anonim, într-un apartament lăsat în grijă de o prietenă plecată la muncă în străinătate. Laura suferă de frustrări intelectuale și sexuale, suferă de lipsa constantă a banilor, de singurătate și poate chiar de schizofrenie.

Povestea ei ocupă firul epic principal al romanului Doinei Ruști. Laura întruchipează învinsul sentimental și social, tipul dominant în literatura română. Femeie matură, cultă, ea conferă o nouă dimensiune intelectualului inadaptat, incapabil să se integreze într-o societate dominată de „lolite” (pseudo-intelectuale frivole care fac carieră prin seducție sexuală) și de bărbați imaturi, „castrați” emoțional.

Una dintre aceste „lolite” este pe punctul de a-și însuși munca ei, o minienciclopedie, pe care intenționează să o publice la Editura Școala de Fier, condusă de un oarecare Neica. Pentru a-și salva paternitatea, Laura va publica lucrarea gratis, într-o bibliotecă on-line, pe un site condus de Andrei Scarlat. Acesta devine bărbatul misterios, aflat într-o dimensiune depărtată (spațială, temporală și afectivă). Comunicarea cu Andrei Scarlat se face exclusiv în mediul on-line, prin intermediul scrisorilor electronice. Opera Doinei Ruști capătă accente de roman epistolar. Chiar și firul epic principal se presupune a fi o confesiune epistolară: Laura își scrie povestea, capitol cu capitol, pe un forum de socializare, intitulat ohbrother chat, de unde este citită de alți internauți. Andrei Scarlat este amantul din vis, de care se îndrăgostește fără să-i fi văzut vreodată chipul. Mai tânăr decât ea, trăind pe continentul american, bărbatul se dovedește a fi doar iluzia unei iubiri imposibile.

Viața Laurei se intersectează cu cea a Ralucăi. Aceasta joacă rolul celei mai bune prietene. Este studentă, fiică de senator, femeia voluntară, cu viitorul asigurat, deloc blazată sau frivolă. Se îndrăgostește de Gioni Castratu, pe care i-l „suflă” Crissina, o altă „lolită”, alcoolică, de data aceasta. Victor este profesor la o universitate. Laura îl place, îl frecventează, speră, visează. Bărbatul cade pradă în ghearele unei „lolite” „subțirică, serioasă, cu aerul de copil rău” care își adjudecă rolul de asistentă a profesorului.

Lucian ține o emisiune la radio Cultural – se va căsători cu Liza (o altă „lolită”), în ciuda avertismentului Laurei că „îți va lua locul la radio și te va planta înainte să o atingi.” Autoarea analizează frecvent naivitatea masculină, prin contrast cu seducția erotică feminină, practicată ca armă de ascensiune socială.

Doctorul Nini Coarnă, poreclit Rufă, este vecin cu Laura. El însuși un bărbat castrat emoțional, fără viață socială și personală, drogat ocazional, este un ratat care se împopoțonează cu titlul cumpărat de doctor psihiatru. Laura va întreține o corespondență epistolară on-line cu acesta, pe tema sănătății sale mintale, asta după întâlnirea cu omulețul roșu și după călătoriile ei în „alazar”.

Nevoia stringentă de bani o va determina pe Laura să accepte o slujbă umilitoare: bucătăreasă part-time la familia Ardeleanu. La una dintre mesele oficiale date de Felicia Ardeleanu, amfitrioana, Laura va constata rușinată că gătise pentru toate cunoștințele ei din lumea bună a culturii și a literelor, adică pentru oamenii care îi refuzau ei înseși statutul pe care îl merita. Când i se va virusa computerul, protagonista va apela la ajutorul patroanei sale care îi va trimite un bărbat de la firmă pentru a-i salva fișierele. Hazardul – instrument al destinului – face ca bărbatul trimis să fie Albert, a cărui poveste îi fusese spusă de omulețul roșu cu un scop ce se va revela în final. Povestea Laurei are, așadar, happy-end erotic.

Însă cititorul este departe de a înțelege complexitatea romanului Doinei Ruști. Romanciera practică formulele ei narative predilecte: poveste în poveste, colajul narativ, inserția, alternanța planurilor narative. Ia naștere un mozaic narativ ascuns într-un labirint spațio-temporal, în care te întâmpină figuri și portrete numeroase, secundare, episodice, toate relevante, ca într-un carusel de imagini care se succed vertiginos spre un deznodământ deloc imprevizibil.

Firul epic principal, în care Laura este protagonista, se desfășoară în Bucureștiul real, deloc ficționalizat, dureros de recognoscibil prin repere stradale, instituționale, dar mai ales prin tipologii umane. Însă Laura alunecă într-un topos hieratic, oniric, într-o realitate virtuală, dar nu și iluzorie. În alazar, protagonista trăiește experiențe de cunoaștere care îi fuseseră refuzate în lumea reală. Alazarul este creația lui Albert, din spațiul digital. Această lume se naște din puterea demiurgică a cuvântului redescoperit și reinvestit cu funcția lui originară. Odată creată, lumea (fizică sau virtuală) devine autonomă, se răzvrătește împotriva creatorului, iese de sub tutela acestuia. Lumea generată în mediu digital devine un spațiu al posibilităților și al virtualităților infinite, izvorâte din puterea demiurgică și ordonatoare a cuvântului.

Deși Albert concepuse acest topos digital drept „un fel de spațiu multifuncțional în cadrul căruia să poată fi făcute cu ușurință alte programe”, omulețul roșu o previne pe Laura că „nu există decât o singură lume pentru noi toți”, prefigurând ideea că lumea reală și cea virtuală imerg, se contopesc într-o singură realitate.

În alazar, Laura va trăi cinci experiențe cruciale, a căror semnificație nu se relevă decât ulterior. Metamorfozele din alazar determină atât înțelegerea unor realități ascunse din lumea reală, exterioară, cât și înțelegerea unor adevăruri ascunse din lumea interioară. Fiecare coborâre în alazar corespunde unei descinderi în subconștientul Laurei; este o regresie spre o zonă nesondată a conștiinței. Incursiunile în această dimensiune spațio-temporală pot fi asociate cu intrarea lui Gavrilescu „la țigănci”, cu deosebirea că actul inițiatic nu este unul ratat, în cazul Laurei.

Din alazar provine omulețul roșu, personajul eponim. Acesta apare la început, în viața Laurei, ca o lumină angelică, difuză, fără contur precis: „într-o noapte, am zărit pe imprimanta computerului un fel de înger de lumină…” Ulterior el dobândește o formă proprie: „un omuleț transparent, făcut dintr-un fel de lumină lăptoasă și care pare să aibă aripi. Un îngeraș.” Prin schimbul epistolar întreținut de Laura, apariția omulețului roșu capătă mai multe explicații: explicația psihosomatică a doctorului Rufă, din perspectiva căruia putem bănui schizofrenia, explicația spirituală, mistică este oferită de Andrei Scarlat, iar explicația poetică, emoțional-patetică, de poetul Cristian Avram.

Omulețul roșu este o prezență palpabilă, nu doar o iluzie optică sau expresia unei percepții deformate a unui spirit ultrasensibil. Oamenii din jur, însă, interpretează existența sa în registru ludic: ca un mecanism sau ca o păpușă, ca un device sofisticat, în niciun caz ca o entitate supranaturală, ca o proiecție a unei realități virtuale.

În „Confesiunea omulețului roșu” (un fel de epilog al romanului), acesta își explică rațiunea existenței sale și evoluția, de la condiția inițială („Pe atunci trăiam în afara formelor, mișcându-mă încolo și încoace”), până la starea finală. Omulețul roșu devine stăpânul absolut al lumii virtuale, un zeu omnipotent, un creator de lumi al cărui material este cuvântul: „Tot ceea ce-mi trecea prin minte prindea viață, ca un spectacol pe scenă. […] Dar personajele mele nu erau actori, ci cuvinte”.

Omulețul roșu evadează din alazar și dobândește statut de ființă autentică, corporală, păstrându-și puterile demiurgice. El cunoaște destinul personajelor, călătorește pe axa temporală, face previziuni: „Dar eu știu deja că în prima intersecție se va întâlni cu o Dacie care îl va omorî.”

În afara acestor două fire epice și a celor două dimensiuni spațio-temporale – cea a Bucureștiului și cea a alazarului – structura narativă a romanului se complică prin inserția metatextului: comentariile internauților din chatul ohbrother. Confesiunile protagonistei sunt încărcate pe acest site de socializare și supuse interpretărilor, naive, subiective, agresive, confesive, confuze etc. ale unor avataruri care poartă denumiri simbolice: Morfeu, Stil-X, Drakon, Abandon, Exmatrix, Scandinavu etc.

Pastișa după Ion Budai-Deleanu este evidentă în crearea acestei structuri polifonice. Chiar și avatarurile din chatul ohbrother trimit, prin atitudine, la cititorii fictivi din „Țiganiada”: Erudițian, Simplițian, Mitru Părea, Onochefalos. La ambii scriitori, lectura devine un spectacol interactiv, un dialog între textul literar și cititorul virtual, care ia parte la actul creației, îl interpretează, îl supune unui demers critic, în funcție de propria sa capacitate de a se raporta la evenimente, de a disocia între ficțiune și realitate.

Nu doar că nu mai există un narator unic (rolul de personaj-narator al Laurei este subminat de schimburile epistolare și de asumarea rolului narativ de omulețul roșu, în epilogul romanului), dar acesta nu mai deține oricum controlul absolut. Demersul narativ al Laurei este fragmentat, contestat, reinterpretat, completat de vocile polifonice ale internauților.

Aspectul de mozaic narativ capătă o nouă dimensiune prin inserarea în povestirea propriu-zisă a unor narațiuni secundare care, însă, au legături submerse cu curentul epic principal. Este vorba despre povestea lui Albert, adolescentul introvertit, distant față de familia sa (de altfel, disfuncțională), căruia îi lipsește stima de sine și încrederea, frustrat în real-life, refugiat în lumea virtuală, devenit un fel de hacker și creatorul universului digital alazar.

Apoi este povestea lui Fănică, sergentul acuzat pe nedrept că a sustras banii regimentului și condamnat la moarte, povestea lui Mihail din Comoșteni (satul natal al romancierei), soldatul dezertor și îndrăgostit, împușcat mortal, povestea lui Paul Vașcu și a Margaretei, al căror copil va fi substituit la naștere și povestea lui Relu, tatăl Laurei, ucis de milițieni pentru că văzuse ceva ce nu trebuia să vadă.

Însă nu actul narării în sine o interesează pe autoare – oricât ar părea de ciudat, dată fiind arhitectura laborioasă a romanului. Povestirea este o preocupare secundară, un pretext pentru substraturi mult mai adânci. „Omulețul roșu” nu este un roman de creație, ci unul de atmosferă, un roman de critică socială și un roman psihologic. Autoarea analizează frustrările de natură emoțională sau sexuală ale personajelor, tarele psihice, familia disfuncțională, stereotipiile existențiale, inadaptarea etc.

Realismul romancierei este dur, desprins din realitatea trăită, respirată deopotrivă de autor și de cititor. Pagini întregi lasă impresia unei radiografii a societății românești, postdecembriste. Critica socială vizează paliere diverse și complementare: viața artistică, viața mondenă, viața privată, educația, politicul, economia, relațiile familiale, relațiile sociale etc. Toate converg spre o singură concluzie: umbrele comunismului țin prizonieră o societate care nu a avut niciodată o șansă reală de emancipare. Impostura și pseudovalorile controlează destinele societății, confiscă educația, o amanetează: „există o gășculiță de indivizi, nu contează cine sunt, în ce partide au intrat sau dacă au sau nu principii. Ei fac programele, ei le aprobă. Scriu și manualele. Tot așa – le avizează, le declară superbe, le vând și pe urmă dau interviuri în care anunță cu durere că profesorii sunt idioți. În special cei de la licee.”

Tipologia personajelor este desprinsă din lumea cotidiană: „lolita” (pițipoanca intelectuală), pseudo-intelectualul, asasinul (Rufă), bărbatul emasculat, frustratul, funcționarul blazat, aventurierul. Chiar și atunci când par a descinde din tipologia clasică, personajele sunt „upgradate”, corespunzător secolului al XXI-lea: Laura Iosa este aventurierul, eroul picaresc modern care navighează pe mările netului.

Omulețul roșu este și un bildungsroman, totodată, o operă cu un puternic accent autobiografic, în care ficționalizarea este minimalistă. Romanul Doinei Ruști este și un curs de psihanaliză contemporană. Desigur, complexitatea narativă, profunzimea substraturilor de semnificație, structura labirintică fac din această creație romanescă o lectură dificilă, însă Omulețul roșu are toate ingredientele necesare pentru marea artă și, desigur, dreptul de a solicita intrarea în categoria capodoperelor literaturii române.

Pe cât se poate omenește anticipa, romanul va rămâne unul de referință.

Omulețul roșu de Doina Ruști