Federico Giannini este istoric de artă, jurnalist și autor italian, cofondator și redactor-șef al revistei online dedicate artei Finestre sullʼ Arte. Aceasta este o parte a prezentării autorului realizată de Editura Baroque Books&Arts, care i-a și tradus în limba română volumul Vero, falso, fake. Credenze, errori e falsità nel mondo dellʼarte (traducere realizată de Mircea Vasilescu), apărut în Italia în anul 2025. Autorul se încadrează într-un curent deja destul de consolidat în Occident printre marii istorici de artă de a explica domeniul lor pe înțelesul unui public mai larg.
Volumul de față cuprinde o parte teoretică și una aplicată asupra unor cazuri de mituri și falsuri în pictura lumii, chiar asupra unor opere foarte cunoscute la nivel mondial. În primul rând, falsurile sau miturile în artă nu sunt o chestiune apărută recent, ci reprezintă mai degrabă o constantă a istoriei și nu o excepție. Însă domeniul istoriei artei nu a putut fi ocolit de fenomenul care a luat o amploare îngrijorătoare, cel al fake news-ului. Din acest motiv, Federico Giannini se arată interesat să definească și să explice această sintagmă folosită excesiv. Domeniul predilect în care a făcut și face mari furori este cel politic, dar s-a extins și la altele unde produce uneori aceleași pagube ireversibile. Dincolo de fake news, apare și o altă sintagmă information disorder, definită ca o formă de poluare a informației și nu o falsificare totală a acesteia. Cercetătorii Claire Wardle și Hossein Derakshan disting trei tipuri ale dezinformării informaționale: dezinformare, mis-informare și mal-informare. În limba italiană începe să fie folosit termenul de bufala, adică o știre prezentată ca adevărată cu scopul de a-i înșela pe cei care o primesc. Situația controlului informației pentru a o emite pe cea veridică a devenit un teatru de război din cauza existenței multiplelor surse emițătoare, iar multe dintre ele în afara oricărui tip de control. Nu mai există peste tot un cod deontologic și accesul nelimitat la rețelele sociale a dus la apariția unui potop de știri false sau deformate, dar care au capacitatea de a se răspândi mult mai repede decât cele adevărate. În domeniul istoriei artei, știrile false nu sunt exclusiv rezultatul unei rele intenții, ci și al incompetenței sau din lipsa verificărilor necesare.
Federico Giannini analizează în cuprinsul cărții sale unele dintre cele mai ușor răspândite idei despre opere de artă celebre, oferind argumente solide care demonstrează că aceste interpretări spectaculoase nu au un fundament real și, prin urmare, nu trebuie acceptate fără verificare. Între 1567-1571, Giorgio Vasari, celebrul biograf al pictorilor, a realizat fresca Bătălia de la Marciano della Chiana, cunoscută și sub numele de Bătălia de la Scannagallo, aflată la Florența, în Palazzo Vecchio. La începutul secolului XXI prinde contur un mit în legătură cu această operă de artă cum că ar fi fost realizată peste o schiță a lui Leonardo da Vinci care ar fi trebuit să reprezinte Bătălia de la Anghiari, comandată de Republica Florentină. Informațiile se răspândesc cu rapiditate, neverificate, și atrag atenția inclusiv în lumea istoriei artei.
Curios, pe mitul frescei pierdute a lui Leonardo se altoiește un zvon pe care o cantitate uriașă de surse (publicații, bloguri, pagini web, forumuri, rețele sociale și altele) îl relatează necritic, fără să simtă nevoia de a-l verifica.
În acest iureș al dorinței de inedit ajunge să se falsifice și cronologia unor cercetări asupra frescei lui Vasari. Reflectând la motivele rostogolirii acestei informații fără un fundament științific, autorul consideră că ceea ce a prins a fost povestea în sine creată în jurul unei figuri celebre, cum este Leonardo da Vinci: necesitatea de a povesti sau de a asculta povești. Totul este relatat ca un serial, folosindu-se mijloacele necesare captării atenției și mecanismele senzaționalului. Mai mult, în 2007, ministrul italian al bunurilor culturale Francesco Rutelli susține începutul unei cercetări pentru a se găsi urmele lucrării lui da Vinci. O operațiune extrem de costisitoare, abandonată din cauze financiare în principal pentru ca în 2020 să se anunțe public că sub fresca lui Vasari nu se află nicio altă schiță sau pictură. S-a spulberat mitul și, odată cu el, curiozitatea pentru acest storytelling, cum îl numește autorul.
Un alt mit spulberat de volumul de față este cel al Simonettei Vespucci drept muză a lui Sandro Botticelli. Istoricul de artă identifică începutul acestui mit în momentul în care poeții de la curtea lui Lorenzo ( a se înțelege Lorenzo Magnificul) au început să-i închine laude. S-au scris multe versuri în cinstea frumuseții și tinereții Simonettei, dispărută la o vârstă timpurie. Dincolo de faptul că problema muzei lui Botticelli este un mit, nu există nici informații clare că cei doi ar fi avut vreun fel de legătură. Posibil să se fi cunoscut, dat fiind că au locuit o bună perioadă de timp în vecinătate, dar mai mult de atât nu se poate argumenta cu informații certe. În prezent, nu cunoaștem vreo imagine care să fi adus până la noi chipul real al Simonettei Vespucci. Cultul născut în jurul Simonettei Vespucci și-a exercitat fascinația asupra criticii de artă din secolele XIX-XX, care nu a mai putut privi obiectiv lucrurile și a dus mitul mai departe.
În cuprinsul cărții de față, cititorii vor regăsi și alte exemple de astfel de mituri, dar în continuare mă voi opri asupra unui alt capitol interesant în care istoricul explică mecanismul adoptat de dadaiști să se promoveze prin intermediul știrilor false. Mișcarea dada este cunoscută până în prezent de un public larg, dar ceea ce se știe mai puțin sau deloc este felul în care încercau să acapareze scena culturală.
Tehnica utilizată de dadaiști nu era foarte diferită de cea a propagatorilor de știri false de astăzi: exponenții grupului trimiteau la ziare relatări sau comunicate, conținând nume și prenume ale unor persoane reale, încercând să evite orice senzaționalism, astfel încât știrea să fie credibilă, și inventând narațiuni verosimile.
De asemenea, dadaiștii se legitimau susținând că personalități celebre au aderat la mișcarea lor. Cazul care a zguduit lumea culturală în 1920 a fost un astfel de fals pus la cale de dadaiști care au publicat o știre conform căreia Charlie Chaplin urma să participe la o conferință a mișcării. Oamenii s-au strâns la Grand Palais, unde era programată întâlnirea, dar celebrul actor nu era, pentru că totul fusese un fals. Scandalul care a urmat a bucurat dadaiștii care se hrăneau din asemenea întâmplări.
Astăzi, marea provocare pentru publicul amator în domeniul artei, dar prezent pe rețelele sociale este aceea de a face diferența între o imagine reală și una generată de inteligența artificială. Cu atât mai mult cu cât cele generate cu IA par veridice și folosesc și algoritmi prin care au puterea să impresioneze profund privitorul. Tocmai din acest motiv, ele se răspândesc foarte repede, fără discernământ, fără un semn de întrebare, într-o viteză halucinantă.
Problema nici măcar nu este faptul în sine, deoarece domeniul istoriei artei a fost întotdeauna fertil pentru răspândirea știrilor false, provocarea este întruchipată de felul în care se poate combate acest fenomen sau în ce măsură. E limpede că nu poate fi eradicat, dar măcar să fie conștientizat și limitat.
Posibilitatea de a ridica bariere în fața dezordinii informaționale e dată mai ales de deschiderea spre o atitudine atentă și responsabilă față de știri. E o patologie care nu va putea fi eradicată; dar avem cu toții instrumentele pentru a o preveni și pentru a o trata.
Lectura cărții lui Federico Giannini nu se aseamănă cu o plimbare printr-o galerie de artă pentru a admira frumosul din pictură, ci se constituie mai degrabă într-o trezire la realitate, într-o nevoie de informare și de conștientizare că și în spatele unora dintre cele mai frumoase și celebre picturi și pictori se află multe semne de întrebare, multe lucruri de aflat și de reținut. Dincolo de fascinația estetică pe care o pot produce marile opere de artă, volumul Mituri, falsuri și erori în lumea artei are și rolul de a educa, de a limpezi imagini sau situații idealizate.
Cartea Mituri, falsuri și erori în lumea artei arată că istoria artei nu este doar un spațiu al frumuseții, ci și al miturilor, erorilor și falsurilor. Prin demontarea unor povești celebre, autorul demonstrează cât de ușor poate senzaționalul să înlocuiască adevărul documentat. În epoca rețelelor sociale și a inteligenței artificiale, cartea devine astfel un îndemn la informare, verificare și spirit critic.
Mituri, falsuri și erori în lumea artei de Federico Giannini
Editura: Editura Baroque Books&Arts
Colecția: Savoir-vivre Aquarelle
Traducerea: Mircea Vasilescu
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-630-6522-81-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
