„Omul cel mai uman. Ce ne învață interacțiunea cu calculatorul despre ce înseamnă să fii viu” de Brian Christian

În 1950, matematicianul și filozoful Alan Turing a propus o metodă de verificare a capacității de gândire a mașinilor. Metoda consta în realizarea unor dialoguri între o persoană C și alți doi jucători, A și B, fiecare dintre ei fiind fie un calculator, fie un om. Sarcina jucătorului C, care nu cunoaște cine dintre cei doi este calculatorul și cine este omul, este să determine acest lucru prin intermediul schimbului de mesaje text cu ei.

În 1990, inventatorul și activistul american Hugh Loebner pune în practică conceptul lui Turing, fondând și sponsorizând premiul Loebner, care se desfășoară anual. Competiția va înceta atunci când un program de chat va convinge juriul că este om. Acest potențial moment din viitorul (apropiat? îndepărtat?) ce se prefigurează tot mai digitalizat, este prezumat cu febrilitate de ambele părți ale baricadei: atât de creatorii de programe, cât și de umanitatea incertă, și este considerat un latent punct de turnură în istoria celor două entități vorbitoare. Oare în ce fel trebuie să-l abordăm: drept expresia iscusinței umane în crearea unui asemenea program sau ca dovada măiestriei supreme a programului de a imita umanul? Până atunci, anual se decernează titlurile Computerul cel mai Uman, pentru programul care reușeste să se apropie cât mai mult de felul de a dialoga al omului, și Omul cel mai Uman, pentru persoana în privința căreia juriul nu a avut nici un dubiu că ar fi om.

Câştigătorul acestui din urmă titlu, în 2009, a fost poetul și autorul non-fiction Brian Christian, care și-a descris experiența în cartea sa Omul cel mai Uman. Ce ne învață interacțiunea cu calculatorul despre ce înseamnă să fii viu. În calitate de participant la competiție, Brian Christian încearcă să găsească acel ceva care ar putea să ne diferențieze de inteligența artificială, într-o conversație de doar cinci minute. Explorările sale ajung să ateste o stupefiant de subțire linie de demarcație între conversația purtată cu un om și cea cu o mașină. Mai mult decât atât, se pare că și noi suntem cei care îngustăm această deja suficient de subțire linie.

Astfel, testul Turing, conceput pentru a fi o măsură a inteligenței computaționale și un propulsor pentru activitatea companiilor producătoare de chatbots-uri, este, în același timp, o mare provocare și pentru omenire. Încă de pe timpurile lui Aristotel și Platon, oamenii s-au întrebat ce înseamnă a fi uman, comparațiile timpurii încercând să determine sfera de congruență unde ne întâlnim cu ceilalți membri ai lumii animale. Laurii speciei erau întruchipați de Rațiune, considerată mult timp trăsătura specifică a sapienșilor, acum însă știm că deosebirea este de grad, nu și de esență. De asemenea, știm că oamenii, chiar și cei deosebit de inteligenți, au totuși limite biologice pentru nivelul lor de memorare și asimilare a cunoștințelor. Inteligența artificială însă ne scoate din cadrul confortabil al lumii vii și ne pune la o încercare mult mai curioasă și extrem de solicitantă. Din punctul de vedere al capacității de stocare a informației, al promptitudinii reacției de acordare a unui răspuns, practic nici nu mai suntem competitivi.

Dar Brian Christian tratează revoluția digitală nu ca pe un pericol pentru omenire, dar ca pe un instrument de explorare a umanului din noi, prin prisma căruia putem învăța o lecție prețioasă despre evoluția rațiunii, conștiinței și culturii umane. În cazul testului Turing măsura umanului apreciindu-se doar în limitele unei conversații scrise, provocarea este demarcată de capacitatea noastră de a dialoga cât mai omenește posibil. Experiența mai multor ani de competiții arătă că nu este o sarcină cu care să ne isprăvim foarte ușor. Extraordinara performanță a programului Elbot de a convinge juriul, în proporție de 25%, că este om, în timpul competiției din 2008, se datorează nu doar inteligenței și ingeniozițății creatorului său, dar și faptului că noi, oamenii, am devenit tot mai predictibili. Îndemnul încurajator „fii tu însuți!” se transformă, brusc, într-o întrebare, atunci când încerci să-l urmezi: „dar… cine sunt eu?”. De fapt, acest îndemn își păstrează valențele numai în cazul în care mai rămâne ceva de spus despre tine după ce ai dat deoparte tot ceea ce te descrie – familie, serviciu, locul de trai… Gradul în care ne-am automatizat viața poate fi observat în conversațiile noastre: avem o colecție de expresii standardizate pentru o mulțime de situații, mai ales pentru începuturile și finalurile de conversații, nemaivorbind despre algoritmul plictisitor al serviciului clienți al diferitor operatori, care au pregătite răspunsuri standard pentru întreaga conversație, de la un capăt la altul. Oamenii de cealaltă parte a firului sunt roboți umani specializați.

Cu toate că nu susțin ideea autorului de a ține discuții empatice cu orice necunoscut și nu cred că e necesar să facem o demonstrație a umanității noastre ori de câte ori deschidem gura, totuși consider că am ajuns să limităm, deliberat, la un segment tot mai îngust, situațiile în care expunem latura noastră umană. Poate din această cauză, rămânem deseori cu senzația de gol, după ce am discutat, un timp îndelungat, cu o persoană cunoscută. Pentru că nu reușim să trecem de condiția de automate gânditoare. Ca într-un joc de șah, în care arta a fost constrânsă între memorarea tot mai multor mișcări de început și sfârșit, ce au început să se propage către miezul jocului, epurând creativitatea și transformându-l într-un calcul susținut abil de circuitele lui Deep Blue, conversația creativă, reflexivă și empatică e suptă de banalele formule de politețe și fraze-tip de debarasare – măști ale unor existențe fade, de o sinistră ciclicitate.

Deoarece arta (conversațională inclusiv) nu are etalon, creativitatea rămâne cartea de vizită pe care încă o poate oferi, cu încredere, Homo Sapiens. Ilustrativă, în acest sens, este observația poetului francez Francis Ponge:

„E uimitor cum pot uita, uita atât de ușor și pentru vreme îndelungată de fiecare dată, singurul principiu conform căruia pot fi scrise, și scrise bine, lucruri interesante.”

Unicitatea palpabilă a conversației umane se mai ascunde în subtilități abia sesizabile, cum ar fi contextul, aluziile, ba chiar și greșelile, bâlbâielile și pauzele între fraze și expresii. Dar și aceasta devine din ce în ce mai pasibilă de asimilarea de către calculatoare, dacă e să ne amintim că în cadrul uneia dintre competițiile Loebner, un program de chat a reușit să ducă de nas juriul prin faptul că a strecurat erori de ortografie și exprimare comune printre utilizatorii umani. Acea latură a conversației prin care discuția dintre doi interlocutori se transformă într-adevăr într-o experiență exclusiv umană este percepția de către ambii interlocutori a acestor subtilități și reacționarea în conformitate. În cadrul unei asemenea experiențe, pauzele deliberate, contextuale, ofertante (de replică, de scuze, de idei), fie lungi sau scurte, pot vorbi mai mult decât cuvintele. Cine-ar fi crezut că tăcerea, asociată tradițional cu obiectele neînsuflețite, mute, va deveni o măsură a umanului?

Percepția, nu numai la nivel de conștiință, dar chiar și biologică, a vieții, își redobândește rolul de fluid edificator a relațiilor umane și spărgătoare a tiparelor existențiale:

«…complacerea – pentru că e o formă de dezangajare – se află la un pas distanță de disperare. Nu vreau ca viața să fie ”rezolvată”; nu vreau să fie rezolvabilă. Metoda oferă confort: pentru că nu trebuie să reinventăm de fiecare dată fiecare lucru în fiece secundă. Și pentru că viețile noastre sunt suficient de asemănătoare cu alte vieți, iar prezentul suficient de asemănător cu trecutul – de aceea este posibilă înțelepciunea. Dar înțelepciunea care pare definitivă și nu provizorie, un final și nu un punct de plecare, care nu cedează până la urmă în fața unui mister și mai mare, este un drum înfundat. Nu vreau așa ceva. Percepția ne oferă soluțiile potrivite. Eu mă gândesc la local-specificitate ca la o stare mentală, ca la un mod de abordare a vieții cu simțurile ascuțite. Motivul pentru care te trezești dimineața nu este asemănarea dintre ziua de azi și toate celelalte zile, ci deosebirea.»

Mai mult decât descrierea unei experiențe personale de angajare într-o competiție cu calculatoarele, mai mult decât o incursiune în istoria evoluției inteligenței artificiale, Brian Christian analizează întrebări filozofice, biologice și morale pe care le ridică testul Turing. Și dacă acest test va fi totuși trecut vreodată de roboți, dacă aceștia nu mai pot fi opriți din transformarea lor în asemeni nouă neființe, poate că oamenii ar fi cei care ar trebui să încerce să nu se transforme în roboți.

PS. În 2017, pentru a treia oară în istorie și a doua oară consecutiv, Premiul Loebner a fost câștigat de către chatterbot-ul Mitsuku, creat de către Steve Worswick și considerat la moment cel mai uman program de chat. Revista specializată în tehnologie și business, Fast Company l-a declarat pe Mitsuku victorios într-o confruntare cu Siri.

Editura: Paralela 45