Când Naum și Zenobia devin una și aceeași fihință

Recitesc în februarie Naum. De ani de zile. E un ritual de curățare, dacă nu și cu ceva incantații prin el. Mi-e greu să mă gândesc la începutul unui nou an fără să am în minte pohemele lui sau romanul „Zenobia”. „Calea șarpelui” o am într-o ediție tipărită acum ceva ani, pe o hârtie de foarte proastă calitate, dar pe care o păstrez tocmai pentru că are desenele unice ale lui Naum, desene care cuprind în ele însele pohemele. Și câte sensuri ascunse, cât ermetism în versuri și desene, deopotrivă.

Citesc extrem de rar poezie; când spun extrem de rar chiar așa e; prin comparație cu celelalte forme de literatură, poezia pierde din start. Nu explic acum cauzele, cert e că atunci când o fac prefer să am sub ochi poezie care să mă atingă până la transformare sau, de ce nu, până la suspendare. Da, pentru mine actul de a citi poezie seamănă cu levitația; dacă nu ridică de la sol și nu mă transpune (aproape instant) în alte sfere atunci nu mai vorbim de poezie. Ci de orice altceva. Evident că am așteptări uriașe atunci când am sub ochi un volum de poezie și, cum poate că știți deja, plec pe drumul cunoașterii cu o foarte mare doză de scepticism, ba chiar criticism. Numai că la Naum e cu totul altceva. Să-i citești și doar două, atât, două versuri și tot n-ai cum să nu simți atingerea de geniu.

„femeia mea va mângâia pântecele/cum mângâie un covor pieptul bolnav al odăii/femeia mea vă va/absorbi ca o sugativă gândurile /vă va inversa solemn etichetele rațiunii /și după acest număr reușit /își va depune memoria la garderobă” (Coșurile fabricilor vor urina trifoi)

Suprarelist de mare forță, un bun cunoscător (ca să nu spun că poate unul dintre primii cinci de oricând și de oriunde din lumea asta mare) al naturii umane, Gellu Naum amestecă cuvintele cu simțurile, stările și emoțiile profunde până când ies noi și noi plăsmuiri. Și te trezești că citești cu voce tare, sau doar șoptești precum o rugă către sinele cel ascuns, versuri ritmate, dar și rimate (deși nici nu știi de unde vine rima, ci te trezești că ăsta ți-e gândul!), care îți așează în fața ochilor propriul eu răstălmăcit, răscolit, dar nu batjocorit.

„În apele mici erau pulpele de ceasornice/liniștea se întindea plată pe ele/pulpele imense aveau corăbii și case și oameni /pulpele mari și cuminți ca cerul/pulpele credincioase ca orgile/pulpele întinse pe orizont ca niște grozave fântâni din care /liniștea curgea răsucind pauze/pulpele decupate de pe aceste câmpii pe care/neștiuți Balcanii își răsuceau mustața profilului/(…)aceste haine de mentă aceste mingi de smirnă/ ascultau liniștea pulpelor cum ai asculta un freamăt/îi pipăiau absența moale ca de meduză/din balele ei își croiau fireturi pentru serbare/și pulpele surâdeau mulțumite păstrând /un bilet în formă de cruce” (Când sub ochiul oratorului apare o pasăre)

Sunt poheme la care m-am trezit zicând simplu: „Vaiiii!”; la altele am tot felul de notițe, de mă și mir ce asocieri îmi poate stârni versul lui Naum. Și nu sunt la prima lor lectură. Numai că recitirile aduc cu ele noi și noi sensuri. Evident că îmbogățirea asta permanentă ține și de ritmul interior al cititorului.

„seara ardea țiplă în scrumiere/și fiecare vertrebă era un raft /în care dormeau tiparele de poem ale măduvei” (Picioarele tale mi-au mâncat soba)

Am ales să citez în acest loc doar versurile care vorbesc despre dragoste. Pentru că Naum a fost un iubitor, un mare, mare iubitor de … iubire. Cred că a divinizat iubirea ca sentiment. Că despre cea pe care a iubit-o, ce să mai spunem?

„tu încui toate ușile toate sertarele /îți pui un cuțit sub fiecare pleoapă/pentru că ceea ce aștepți este dragostea” (A cunoaște)

Și exact ca și în „Zenobia” (romanul) el nu se vede în afara iubirii; pur și simplu pentru el nu există „Eu” fără iubirea pentru Ea. Mie, cel puțin, versurile din „Singură și imobilă”, dar mai ales din „Casa aceea”, mi-au adus aminte de roman. Căci n-am putut să mă desprind de senzația aceea stranie de „doi-în-unu” și de „sfârșeală eternă atunci când nu ești tu”.

„va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună/și mai ales va trebui să te miști liberă/când voi traversa orașul acesta pustiu /în frumosul meu costum de scafandru” (Singură și imobilă)

Căci aici, în „Casa aceea” te simți plutind pe holurile din mansarda unde Zenobia își consumă actele zilnice de „consum de viață”.

„Atunci ea mi-a spus/vino la subțioara mea și culcă-te/deschide fereastra și culcă-te/(m-am dus la subțioara ei și m-am culcat/am deschis fereastra și m-am culcat/dar spaima a venit o dată cu mine/și/s-a culcat alături de mine/ea nu făcea parte din casa aceea/dar s-a culcat alături de mine)” (Casa aceea)

Partea a doua a volumului cuprinde versurile în care Naum dă dovada unui tehnician suprem. Nici nu pot să transcriu pohemele lui fără să stric ceva din felul cum s-a jucat cu cuvintele, uneori la propriu, pentru că pentru el și spațiul dintre cuvinte capătă noi sensuri. Așează cuvintele într-un anume fel (care mi-adus readus în fața ochilor „Calea șarpelui”), le desparte în silabe în cel mai neașteptat mod cu puțință, fragmentează rostirea, astfel încât pohemul să capete un sens cu totul neașteptat.

„dorm toate actele /actele de căsătorie de mobilizare/actele de tutun de nasture de sticlă/actele de nas în care scrie/cum vasco da gama alunecă în ploaie//fac dragoste cer libertate/egalitate fraternitate paternitate/singurătate și placarditate//libertatea nu poate să iasă și/rămâne în gâturi cum ar rămâne /un ac de mazăre într-un apendice/dar taurii vor mânca spectatorii”

La versuri ca cele de mai jos n-am putut scrie decât atât: îndumnezeirea iubirii. Eu, una, nici că pot gândi mai mult. Și asta pentru că versurile acestea se plimbă întâi prin toate simțurile, le pune la treabă, așa, doar ca să avem noi frisoane, după care sunt readuse în fața ochilor pentru a ne provocare uimire. Doar atât: ne uimim că (mai) suntem.

„Sunt locuri prea înguste pentru îmbrățișări /bagă de seamă s-au aburit geamurile e șapte jumătate/trece ecoul cu cap de insectă”

Și dacă nu știați la ce sunt bune zidurile sau că vântul și cămașa au ceva în comun, luați versurile de mai jos și… vedeți ce faceți cu ele!

„recurg la tine prin zid iscălește-mă pune numărul buletinului/sărută-mi fotografia din zid adu-mi cămașa e vânt”

Pohemul de mai jos e … perfect! Asta am gândit când l-am (re)citit: e perfecțiunea întruchipată! Și de aceea îl și redau în întregime și nu spun nimic mai mult. Doar citiți-l!

„Desfigurați de tehnica brutală a exemplului

când întâlnim logodnica aceea persistentă

luăm o scară ne urcăm pe umerii ei ne cuibărim acolo pe

divan

și medităm la fel de fel

tu ne cam tremură glasul gândindu-ne la ea

în noi e strania clătinare a unei ape străvechi

stăm pe divan cu palmele peste ochi cu neștiința pe gură

și ascultăm ecourile ei incontrolabile

tu să vezi ce adâncă e apa ajunge până la cer

vreau să spun că ea ne șoptește ceva

și noi amuțim prin comunicare” (Divanul)

Trei zile m-am tot gândit dacă să scriu despre acest volum sau nu. Și m-am tot întrebat cum să-i felicit pe cei de la Tracus Arte pentru această bijuterie de carte. Se pare că singura soluție s-a dovedit a fi prezenta scriere. Să mă iertați dacă n-ați înțeles nimic din aceste rânduri sau dacă am fost prea personală. Să-mi iertați incoerența, dar să știți că m-am străduit să păstrez linia. Ba chiar am ascultat și Thelonious Monk, cel pomenit într-unul din poheme. Și rămân acum, la final, cu o stare de lentoare și de nevrere. Nu mai vreau să ies din universul lui Gellu Naum, vreau acolo, în bula aceea de suprarealism atât de ermetică și de suspendată într-un no man´s land al iubitorilor de grație și frumos. Sper să vă doriți și voi o asemenea stare, astfel încât să căutați versurile lui Naum și să le citiți până la Lună și înapoi.

„Poheme” de Gellu Naum