Oglinda dintre realitate și fantasme – „Oglinda dorințelor” de Jonathan Coe

„Știu bine că atunci ar trebui să trec înapoi prin oglindă și iarăși în vechea odaie – și că s-ar termina cu toate aventurile!” Lewis Carroll, Alice în lumea oglinzii

„Era fața ei, da, dar în același timp una pe care aproape că n-o recunoștea. Fața asta era frumoasă.” Jonathan Coe, Oglinda dorințelor

În prim-planul romanului Oglinda dorințelor al lui Jonathan Coe, excelent tradus pentru colecția Polirom Junior (2020) de Radu Paraschivescu, este o adolescentă, de fapt o fetiță care crește și devine altcineva, un personaj al cărui chip nu-i este mereu familiar. Doar oglinda miraculoasă îi dezvăluie lui Claire adevăratul ei chip, strălucitor, luminos și… fără coșuri. Aceeași oglindă păstrează parcă definitiv imaginea familiei fericite, trăind într-o casă care arată ca un castel din poveste – tatăl, mama și Claire, înainte ca părinții să se despartă.

Simbolistica oglinzii este destul de cunoscută, vehiculată fiind în mentalul social prin basme (de exemplu, împărăteasa mașteră din Albă-ca-Zăpada cerând oglinzii să-i confirme că e cea mai frumoasă ființă de pe lume, „Oglindă, oglinjoară…”), dar și prin cele mai diverse superstiții – oglinda spartă ar aduce ghinion. În celebrul roman al lui Lewis Carroll, Alice trece prin oglindă și trăiește, într-un spațiu imaginar, tot felul de aventuri. Claire nu are această putere, de a trece într-un dincolo, însă de un privilegiu tot are parte: ciobul de oglindă recuperat de la gunoi îi arată lumea în ipostaza ei cea mai fericită.

Un timp, personajul din Oglinda dorințelor trăiește deopotrivă în lumea reală și în cea a închipuirii, așa cum, din nefericire pentru ei, părinții nu izbutesc. În general, adulții nu reușesc să vadă nimic în acest ciob fermecat, poate pentru că e prea mult întuneric înăuntrul lor, sunt oameni prea triști și nu mai visează:

„Claire se obișnui cu ideea că oglinda făcea parte din viața ei. Ajunsese să creadă că n-o să poată intra niciodată în lumea pe care o reflecta – o lume care era mult mai vie, mai colorată și mai de poveste decât a ei. Era o dezamăgire pentru ea, bineînțeles, dar se resemnă. În fond, nici nu-i rămânea altceva de făcut, iar între timp se simțea norocoasă că avea privilegiul și plăcerea (plăcerea secretă) de-a putea să se uite în oglindă ori de câte ori voia. O ținea învelită cu grijă într-o bucată de catifea verde, în sertarul mesei de lângă pat.

De obicei, Claire lua oglinda cu ea oriunde se ducea cu părinții. Aceștia se obișnuiseră treptat cu situația și nu puneau întrebări când Claire se așeza pe bancheta din spate a mașinii, de exemplu, sorbind din priviri și minunându-se de una singură în fața peisajului vast și frumos pe care-l reflecta oglinda atunci când o întorcea încoace și încolo. Uneori, în primele zile, putea să prindă într-o străfulgerare un inorog care alerga sfios printre copacii din depărtare, un grifon sau chiar un dragon care scuipa flăcări spintecând cerul și ridicându-se în înalturi. Între timp, îi părea rău pentru mama și tatăl ei, care se uitau pe geamul mașinii și vedeau doar clădirile cenușii și uniforme ale orașului natal sau contururile monotone și neschimbate ale autostrăzii.” (pp. 29-30)

Oglinda lui Claire ajunge, la un moment dat, la George, un om al străzii. Claire nu se teme de el, deși e neîngrijit și ceilalți îl ocolesc; dimpotrivă, fetei îi plăcea să petreacă uneori câteva minute vorbind cu acest om pentru care viața nu fusese un vis frumos. O mașină scumpă trece în viteză pe stradă și îl umple pe George de noroi din cap până-n picioare. Claire îi dă atunci bucata ei de oglindă, gestul ei este un dar, iar George are șansa de a se vedea trăind la modul ideal, fericit, alături de familia pe care ar fi putut să o aibă:

„Ce văd? Asta voiai să știi? Îmi văd propria față, normal. Dar nu cum e de-adevăratelea. Știu că, în viața reală, arăt ca vai de mine. Dar aici să știi că văd doar chipul unui bărbat oarecare între două vârste. Și nici nu stau pe treptele astea, ud până la piele. Sunt în casa cuiva. Nu cred c-am mai văzut-o vreodată, dar cred că într-un fel e casa mea. Poate că e casa pe care m-aș fi apucat s-o cumpăr pentru noi toți, după ce mai creșteau copiii. Și nu sunt singur în casă. Nu cum sunt aici. Nu, e și soția, sunt și copiii – amândoi. Au mai crescut, dar îi recunosc foarte ușor. Stăm cu toții la cină, copiii tocmai au aprins două lumânări, în șemineu arde un foc de toată frumusețea și nevastă-mea tocmai aduce ceva bun la masă, ceva bun de mâncat. Cred că-i o plăcintă, o plăcintă cu pui. Făcea o plăcintă cu pui de te lingeai pe degete.

George se uită îndelung pentru ultima dată în oglindă, cu aerul că tânjește.

-Frumos, își șopti el. Arată nemaipomenit de frumos.

Apoi ochii i se întunecară și redeveniră sticloși, ca și cum ar fi tras cineva draperiile la loc.” (pp.67-68)

Un fragment de oglindă e la Claire, alt fragment e la Peter, tânărul îndrăgostit de Claire. Celelalte fragmente există și ele, au fost găsite de oameni care știu să vadă lumea așa cum ar trebui ea să fie, lumea ideală. Puse laolaltă, aceste fragmente întregesc oglinda magică și fac posibil orice miracol – chiar și unul mai mărunt, cum ar fi schimbarea unor fațade cenușii-urâțele din centrul orașului.

„Fiecare dintre cei prezenți în încăpere în seara aceea primise un cadou prețios – un cadou care le permitea să aibă o viziune fugară, o perspectivă rapidă a felului cum ar putea să arate o lume mai bună.” (p. 95)

Instrument al iluminării și al cunoașterii, oglinda reflectă, simbolic, adevărul, bucuria inimii, chipurile latente ale fiecărui privitor în apele oglinzii. Se poate spune că în anumite oglinzi îți poți vedea sufletul. Claire are o astfel de șansă, dar, într-un fel cu totul surprinzător, și cititorii acestei cărți, cei care ajung la ultima pagină, primesc un dar. Nu vă spun despre ce este vorba, merită să descoperiți singuri.

Oglinda dorințelor de Jonathan Coe