Ochiul descompune lumina – „Luchian” de Veronica D. Niculescu

Motto:

„…a simţit că frumuseţea e ceva ce poate fi nu doar văzut, ci aproape prins în mână, ca un fluture care ţi se zbate, viu, între degete şi-ţi zboară într-o clipă de acolo, de parcă n-ar fi fost niciodată.” Veronica D. Niculescu

Lorica, unul dintre copiii în preajma cărora pictorului i se risipea tristeţea, pune albăstrele în vasul de lut. Apoi, le aranjează după dorinţa pictorului – unele flori rămân în vas, cu tijele inegale, răsucite ca şi cum abia s-ar fi desfăcut din mănunchi, altele sunt lăsate alături, pe masă, în dezordinea care le păstrează frumuseţea. Razele soarelui pătrund prin fereastră şi pun inflorescenţelor nimburi suave. Când lumina din odaie nu e bună, căci locuinţa se schimbă mereu, coloritul pierde din naturaleţe şi strădania e şi mai mare, căci artistul recompune acum cromatica bazându-se pe memorie. Florile care pătrund în tablouri sunt mereu altele, garoafe, gura-leului, dumitriţe, crizanteme, lalele şi maci, câteva fire sau un braţ, luate pe mai nimic de la florăresele din mahalale Bucureştiului:

„Într-adevăr, şi florilor căuta să le facă portretul. Şi ele tot fiinţe erau. Vorbea cu ele şi vorbea prin ele. Spunea. Cine voia putea să asculte. Cine nu, nu.”

Când nu sunt flori, preţuite sunt fructele, care, de îndată ce-şi încheie rolul de model, sunt înhăţate de „veveriţoi”, copiii familiei Cocea, cărora le plac teribil merele. Pictorul rămâne adeseori fără sursa de inspiraţie, dar chipul i se luminează.

Din cartea aceasta a Veronicăi D. Niculescu, o biografie romanţată, înţelegi că Ştefan Luchian nu a fost doar un artist, ci şi un caracter puternic. Cu firea lui introvertită, sensibil ca toţi oamenii înzestraţi cu talent excepţional, Ştefan Luchian a idetificat imediat impostura, lipsa autenticităţii, nedreptatea şi s-a dezis tranşant de nonvaloare. Fără să fie un tânăr rebel, Luchian refuzase să urmeze şcoala de ofiţeri, cu toate că perspectiva financiară a familiei era dezastruoasă, cea mai mare teamă a mamei fiind ca băiatul să nu devină cumva „zugrav de biserici”, ca unul dintre bunici. La examenul de admitere a rămas mut, refuzând să rostească vreun cuvânt, aşa că au fost nevoiţi să-l respingă – un introvertit cu personalitate şi talent remarcabil.

La Belle Arte (1885), venit de pe băncile liceului Sf. Sava, Luchian descoperă o lume conservatoare (aceeaşi lume conservatoare!) care sufocă orice urmă de originalitate. Cu toată îngăduinţa pentru Theodor Aman şi Gheorghe Tattarascu, de la care a deprins disciplina, profesorii se dovedesc lipsiţi de har şi meschini. Stăncescu şi Mirea sunt de-a dreptul ticăloşi, împiedicând orice recunoaştere publică a lui Nicolae Grigorescu, cel pe care Luchian îl consideră modelul său absolut. Dacă ne raportăm la maioresciana teorie a formelor fără fond, suntem în plină epocă a mediocrităţii încurajate nejustificat şi a instituţiilor viciate, ab initio, de corupţie şi neadevăr. Nu e de mirare că Ştefan Luchian apare printre iniţiatorii unei mişcări de protest, care organizează, în paralel cu Expoziţia oficială, Expoziţia Artiştilor Independenţi, ce-şi deschide porţile la 2 mai 1896. Vin aici cu lucrări pictorii tineri, cărora li se alătură şi Nicolae Grigorescu.

Întreaga concepţie despre artă părea în spaţiul universitar deformată, de vreme ce profesorii de la Belle Arte pun mai mult preţ pe reproducerea capodoperelor decât pe nevoia de lucrări originale:

„Salvarea învăţământului era văzută pe atunci în copii, iar cei plecaţi cu bursă aveau obligaţia să facă reproduceri şi să le trimită în ţară. Este învederat că dacă Pinacoteca noastră ar fi mai dotată nu cu originale ale iluştrilor maeştri, ci chiar cu bune copii după capodoperile lor, studiul pentru elevii noştri ar fi fost comod şi fructuos, le scria Aman. Iar studenţii au fost bucuroşi să-i dea veştile mult aşteptate, în primăvară: Cu schimbarea timpului, am putut începe să lucrăm în Vechea Pinacotecă, Luchian după Rembrandt… Aceste studii ne vor prinde bine. Ne-am apropiat cu un pas mai mult spre adevăr şi artă. Ca dovadă precum ne folosim timpul ce-l stăm în străinătate, am trimis azi tablourile sub adresa şi numele şcoalei ce o dirijaţi.” (p. 71)

Înainte de a-l fi cunoscut pe Nicolae Grigorescu, Luchian i-a preţuit tablourile. Atacul de la Smârdan, un tablou care fusese terminat după 7 ani, îl impresionează prin forţa fiecărei linii, prin buna înţelegere a temei şi prin capacitatea artistului de a surprinde suferinţa, adevărata dramă a războiului.

Capabil de admiraţie, caracteristică, fără îndoială, a oamenilor fără complexe de inferioritate, Luchian învaţă de la cel mai mare pictor al vremii sale ce înseamnă arta autentică: adevăr, în primul rând, refuz al artificialului şi al mediocrităţii. Luchian îl priveşte ca pe un maestru şi nu ezită să recunoască faptul că mai mult a învăţat privind pânzele lui Grigorescu decât a avut ocazia să înveţe în şcoală, de la profesori cu pedagogie vetustă şi viziune deformată a valorilor. Aşa cum, în general, a învăţat privind picturile originale în marile muzee. Memorabilă este scena primei întâlniri dintre cei doi artişti, care aveau în comun talentul, dar şi discreţia, dorinţa de a rămâne în afara laudelor zgomotoase şi a unui public al cărui gust era încă aşa de puţin format:

„Pe Grigorescu, Luchian l-a vizitat într-o zi însorită, după multe ezitări şi amânări. Îşi dorea enorm să-l întâlnească, dar nu voia să-l deranjeze. În atelierul din lunga Stradă Polonă, colţ cu Batişte, acolo lucra Grigorescu. La prima vedere, părea mai bătrân decât era – la cei cincizeci de ani ai săi, albise aproape complet şi mustaţa îi era albă şi ea. Dar după un timp petrecut cu el vedeai că avea trupul sprinten, iar figura cu trăsături delicate îi era grozav de expresivă. Era fragil şi ager ca un adolescent, cu mişcări sigure şi gingaşe, iar în solitudinea atelierului său se simţea bine. Nespus de firesc s-a purtat Grigorescu cu Luchian la acea primă vizită, primindu-l cu o simplitate adorabilă, încântat la rândul său că nu e bombardat de nesuferitele laude sau de vorbele umflate şi găunoase de care lumea artelor bucureştene nu ducea lipsă deloc şi pe care Luchian bănuia că le dispreţuieşte.

Au urmat alte câteva vizite. Acestea au fost adevărate bucurii din timpul studenţiei. În drumul de la Universitate spre casa din Popa Soare, poposea pentru un ceas la Grigorescu, iar dintr-o asemenea întâlnire se hrănea luni în şir. Aşa l-a putut cunoaşte pe pictorul pe care-l preţuia cel mai mult, l-a putut asculta şi i-a putut vedea atelierul, cu tot ce era acolo mai viu, a putut observa anumite lucrări în momentele dimprejurul naşterii lor – Grigorescu nu accepta pe nimeni în preajma lui când picta, se vorbea că exact din acest motiv făcea atât de puţine portrete şi adora să lucreze în natură. Şi, mai ales, a putut învăţa. În ceasul pe care îl petreceau împreună, Grigorescu îi vorbea despre călătoria pe Dunăre până la Viena şi apoi până în Franţa sau de grupul de la Barbizon, de păduri şi de aerul străveziu din oaza de linişte, departe de viaţa agitată a Parisului. Despre adevăr îi vorbea. Alteori, despre război. Iar alteori îi spunea că mâna şi ochiul unui pictor trebuie să fie ca una şi-aceeaşi fiinţă, să pulseze împreună şi cădea pe gânduri, cuprins de tristeţe. Părea animat de un licăr interior, ceva atât de special şi frumos, care i se revărsa pe chip ca o lumină ce venea dinăuntru, ceva cum Luchian nu mai văzuse niciodată la un om. Tăcea şi asculta.” (pp. 65-66)

Rezervat, Luchian avea nevoie de o perioadă de sinteză a influenţelor. I se părea nedrept să fie perceput ca un pictor leneş şi cu apucături mondene, un dandy, cum scria presa vremii despre tânărul întors de la München şi de la Paris. Nu expunea toate pânzele, păstrând, ca pe o taină, anumite tablouri în care începea să se contureze un stil deja inconfundabil. E drept că este nevoit, la un moment dat, să plătească închirierea unui spaţiu expoziţional cu nu mai puţin de 15 tablouri.

Interesantă este şi corespondenţa autentică inserată în această splendidă biografie romanţată, al cărei merit este şi acela de a nu intra foarte mult în intimitatea unui introvertit. În mod cert, valoarea documentară a cărţii despre Luchian este semnificativă, prin preluarea altor surse şi completarea informaţiilor. Scrisorile din perioada dificilă care a urmat primului acces al bolii vorbesc de la sine despre neputinţă şi însigurarea, dorinţa de a reveni la pictură şi la viaţă. Pe 15 iulie 1908, Luchian le scrie celor dragi:

„Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu, unde am închiriat trei odăi şi o bucătărie chiar în curtea mănăstirii. Sunt foarte mulţumit şi lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu ştiu cu câtă greutate pot să înjgheb câte un peisăgel.

Drumurile sunt rele şi lungi şi sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi şi tu acum, cum îţi vine după vreo trei ceasuri în căruţă cu genunchii la gură, când mă dau jos nici nu mai simt picioarele de amorţeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisagele, e prea greu, prea peste puterile mele. Şi ce locuri frumoase, nu te mai saturi uitându-te la ele, mai ales pe lunca Doftanei e o minune, nu altceva. Ce folos că drumul până acolo mă zdrobeşte şi dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă învioreze, n-aş mai mişca. Până acum, cu chiu cu vai, făcui nouă peisaje. Şi dacă ar fi fost vremea bună făceam mai multe.” (pp. 206-207)

Pictorul a rămas în memoria colectivă ca autorul unor tablouri cu o cromatică aparte, diafană şi totuşi puternică, exprimând în linii simple suferinţa pricinuită de afecţiunea de care suferă, dar şi suferinţa de a nu putea trăi din propria artă.

Ochiul descompune lumina şi, cât timp îl ajută mâna, cât timp boala îi dă răgaz, Luchian reuşeşte să pună pe pânză ultima linie de culoare, desăvârşind macii, a căror flacără îl însoţeşte, când pleoapele i se închid de tot, până departe, dincolo de orizontul copilăriei, ţinând frica departe. Iar „frică” („să nu-ţi fie frică”) este un cuvânt pe care-l auzise Luchian de câteva ori în viaţă, la moartea celor dragi.

Luchian. Ochii, sufletul, mâna de Veronica D. Niculescu