Richard J. Evans este un reputat istoric britanic, Regius Proffesor of History la Cambridge University în perioada 2008-2014, rector al Gresham College din Londra în intervalul 2014 și 2020, precum și președinte al Wolfson College între 2010 și 2017. Specializat în istoria Germaniei naziste, Richard J. Evans a scris lucrări monumentale pe marginea acestei problematici istorice, în rândul cărora se încadrează și cartea Hitler’s people: the faces of the Third Reich, publicată în anul 2024 și tradusă în limba română, un an mai târziu, de Ioana Avădanei la Editura Polirom, în colecția Historia.
Volumul de față este o analiză laborioasă a mecanismelor de putere ale aparatului de stat nazist, dar dintr-o persepctivă diferită, cea a figurilor personalităților politice aflate în înaltele cercuri ale puterii pe parcursul anilor 1930 și a primei părți a anilor 1940, perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Biografiile actorilor nazismului caută să explice motivele adeziunii la această mișcare politică, faptele, comportamentul, legăturile cu puterea și consecințele acestora la finalul războiului pierdut de Germania. Fiecare se bazează pe niște întrebări clar formulate de istoric, fiind croite explicativ și nu doar narativ. Astfel, în funcție de importanța personalităților politice în ierarhia statului nazist, Richard J. Evans a structurat cartea în patru mari părți: Führerul, Paladinii, Executanții și Instrumentele, încadrate de prefață, prolog, concluzii și epilog, precum și de portretele celor a căror viață s-a legat cu regimul de extremă dreapta din Germania interbelică. După cum afirmă autorul, cartea nu e un dicționar biografic, ci mai degrabă o culegere de eseuri biografice întrețesute și de reflecții asupra unor personalități individuale. Selecția figurilor analizate a fost una arbitrară în scopul unei cercetări a substanței nazismului. Bibliografia este una extrem de vastă și, față de lucrările anterioare ale istoricului, dispune de noile descoperiri pe marginea acestui subiect, ceea ce i-a permis și noi interpretări. Întrebarea esențială de la care pornește Richard J. Evans este următoarea: Cine au fost naziștii? În jurul acesteia se conturează multe alte interogații, dar ea rămâne substanța cercetării. Imediat după finalizarea celei de-a doua conflagrații mondiale, după Procesul de la Nürnberg, mulți oameni s-au întrebat cine au fost cei care au făcut posibil infernul de la sfârșitul perioadei interbelice, din perioada războiului. A rămas o preocupare constantă până în actualitate, iar lucrarea lui Evans răspunde acestei întrebări, elucidând-o. Interpretările au fost de multe ori forțate și simpliste, mulți cercetători expediind acest subiect prin a-i eticheta pe naziștii de la putere ca fiind nebuni, psihopați, sociopați și atât. Însă, în mod argumentat, autorul nu elimină aceste ipoteze, dar le consideră o mică parte a răspunsului, a explicației. Erau mai mult de atât. Nu se pot pune crimele nazismului exclusiv pe seama nebuniei celor de la putere. Erau conștienți de ororile pe care le săvârșeau, înțelegeau ceea ce se întâmplă, așadar vina nu se poate atribui unei patologii și atât. Chiar dacă au negat la Nürnberg că erau conștienți de monstruozitățile pe care le creau, au fost tot timpul cât se poate de conștienți. Din acest motiv, acest volum trece dincolo de această barieră de interpretare și caută dedesubturile, tenebrele acestor oameni capabili să trimită la moarte milioane de alți oameni, dar incapabili, unii dintre ei, să facă față unui proces istoric în care erau învinovățiți de crime împotriva umanității. În acest fel, la întrebarea anterioară se adaugă multe altele esențiale și pentru că reprezintă edificiul acestei cercetări istorice.
Ce i-a motivat pe liderii și funcționarii mișcării naziste și pe cei care le-au transformat proiectul în realitate? Ce s-a întâmplat cu busola lor morală? Au fost în vreun fel oameni denaturați, tulburați mintal sau degenerați? Au fost gangsteri care au acționat cu intenții criminale? Sau au fost «bărbați obișnuiți» (și câteva femei) ori, poate, mai exact, «germani obișnuiți»? Proveneau de la periferia societății, erau niște paria sau făceau parte, într-un fel, din corpul convențional al societății germane? Și cum explicăm determinarea lui Hitler de a obține puterea dictatorială? A fost el un soi de carapace goală, lipsită de însușiri personale și fără o viață personală, în care germanii și-au turnat cele mai radicale dorințe și ambiții politice?
Acestea sunt câteva dintre întrebările esențiale ale cărții și sunt direct legate de cei aflați la putere. Însă, în mod deliberat, vina istorică a ascensiunii nazismului la putere nu poate fi atribuită numai lor, ci și germanilor de rând, celor care au făcut posibil acest fenomen. Societatea germană nu este scoasă din schema interpretativă de către istoric, din acest motiv putem identifica alte întrebări la care cartea va reuși să răspundă:
Cum explicăm ascensiunea și triumful tiranilor și ale șarlatanilor? […] Este oare setul de valori morale ale societății atât de slab sau de deformat încât disponibilitatea de a încălca preceptele convenționale ale decenței nu mai cunoaște limite?
Cu alte cuvinte ceea ce demonstrează Richard J. Evans este o cauzalitate mult mai complexă și mai extinsă a faptelor care au dus la preluarea puterii de către naziști. Ipoteza general acceptată și vehiculată, aproape în manieră exclusiv didactică, este aceea a condiției Germaniei post-Versailles, nemulțumirea față de condițiile grele impuse prin tratat, criza economică, inflația, dezamăgirea față de Republica de la Weimar. În mod cert, toate acestea au favorizat rapida dezvoltare și extindere a nazismului, dar puțini sunt istoricii care au mers dincolo de această cortină. Însă Evans o face și se uită la fapte de jos în sus. Cum arăta societatea germană în primii ani ai perioadei interbelice? Am putea spune că divizată. Republica de la Weimar se străduia să mențină o ordine aparentă, cu un guvern care s-a simțit obligat să promită reforme democratice, așa cum susține istoricul Benjamin Carter Hett în cartea Cum moare democrația. Ascensiunea la putere a lui Hitler și prăbușirea Republicii de la Weimar[1]. Scepticii, în schimb, își întorceau fața de la democrație și se orientau către comunism, iar a treia parte a societății nemulțumite avea nevoie să revină la un naționalism ardent, la un naționalism care să amintească de măreția și gloria prusacă, ceea ce, în mod evident, îi excludea pe ceilalți, pe cei care nu erau de sânge german. Astfel, se ajunge la căutarea vinovatului pentru înfrângerea germană și nu a durat mult până a fi toată aruncată asupra evreilor, în mod complet fals și nesusținut de niciun document oficial. La nivel discursiv și imaginar, era tot ce aveau nevoie mulți dintre germani să audă. Că nu a fost vina lor, ci a celuilalt, iar celălalt trebuia eliminat prin toate mijloacele posibile. Discursul extremist, xenofob, rasist și antisemit al naziștilor. Retorica următoarelor câteva decenii.
În prima parte, cea dedicată figurii lui Adolf Hitler, istoricul pornește de la biografia liderului nazist, trecând prin toate identitățile politice și culturale pe care le-a purtat vreme de două decenii ca pe niște măști ușor de schimbat. Ceea ce își propune să explice și reușește este ce l-a motivat pe Hitler și de ce a reușit să exercite asemenea putere și fascinație asupra atâtor oameni. Dincolo de detaliile arhicunoscute despre viața și originile sale, pentru problematica cercetării este esențial a înțelege pașii pe care a putut să îi facă pentru a obține succesul mult dorit. Discursul a fost rampa de lansare. În anii ’20, Hitler începe să își orienteze discursul și mai clar spre marile mase de cetățeni. Masele erau ca niște femei ce trebuiau dominate. Își scrie discursurile spre a atinge sensibilitatea auditoriului și capătă rapid încredere în această forță a sa. Începe să se adreseze germanilor cu Volksgenossen und-genossinnen, adică tovarăși și tovarășe de rasă, și ca un atac la discursul de stânga care folosea termenul de „tovarăș. Deja în 1922, membrii partidului îl numeau Der Führer (Conducătorul) și au început să folosească salutul «Heil Hitler!», care a devenit obligatoriu în cadrul partidului din 1926. Detenția după puciul eșuat îi aduce și mai multă popularitate. A nu se crede că a suportat condiții grele pe perioada arestului, ci condițiile din fortăreață semănau mai mult cu cele dintr-un hotel dintr-o închisoare. Această perioadă i-a fost benefică pentru a-și pune la punct ideile, credințele politice și direcțiile pe care avea să le urmeze la eliberare. La eliberare, Hitler s-a retras la Obersalzberg și a continuat lupta, dar finisându-și cartea Mein Kampf, care avea să devină manualul nazismului german.
După ce Hitler a ajuns la putere, era practic obligatoriu să deții un exemplar; de asemenea, orice cuplu proaspăt căsătorit primea unul gratuit din partea guvernului.
Hitler devenea ușor, ușor figura politică germană de prim rang, iar confirmarea i-a venit rapid prin voturile obținute de formațiunea politică pe care o reprezenta. Naziștii fiind votați de 6,4 milioane de electori. Cine vota cu naziștii? Ce parte a societății germane? Din cercetările lui Richard J. Evans reiese că cel mai mare procent de voturi pro-naziste a fost în statele protestante rurale. În schimb, nu s-au bucurat de același succes în statele preponderent locuite de catolici. De altfel, relația dictatorului cu catolicismul s-a dovedit a fi una tensionată de la început până la final. Devenit un lider carismatic[2], Adolf Hitler folosește pe scară largă ceea ce el considera a fi violența legitimă, cea care devine legea, mai ales după 1933.
Cu peste două milioane de indivizi înarmați și violenți în rândurile ei, SA, organizația imaginată de Hitler, a preluat pur și simplu controlul tuturor organizațiilor politice nenazificate, jefuindu-le sediile, bătându-i cu brutalitate pe reprezentanții lor, intimidându-le funcționarii și închizându-le operațiunile. Cel puțin 600 de persoane au fost ucise în toiul haosului creat și nenumărate altele au fost rănite.
Era abia începutul. După moartea președintelui Hindenburg, Hitler nu mai putea fi oprit. Pe 2 august 1934, devenea șef al statului de facto. Odată cu această ascensiune fulminantă, dictatorul a înțeles că trebuie să își creeze relații de putere, de patronaj în rândul celor din jurul său. Violența rămâne litera de lege a politicii sale, dispare SA și este înlocuit cu SS, planurile malefice ale unei politici interne și externe opresive devin din ce în ce mai reale. Și, totuși, Hitler nu a fost un geniu politic și nici unul militar. Atunci ce i-a adus puterea supremă și, odată cu ea, maxima sa popularitate? Răspunsul îl oferă elaborat autorul.
Ceea ce i-a adus lui Hitler puterea supremă în câteva luni după numirea sa în funcția de cancelar al Reichului a fost o combinație de violență politică ucigașă, a cărei lipsă de scrupule depășea orice și-ar fi putut imagina lumea politicii convenționale din Germania, și o propagandă ofensivă care a încălcat toate standardele bunei credințe și a decenței.
A doua parte a cărții, intitulată Paladinii, analizează figurile centrale ale regimului nazist, așa-numita drept elită care a dominat Partidul Nazist și, odată cu el, cel de-Al Treilea Reich. Printre ei se regăsesc Herman Göring, Joseph Goebbels, Ernst Rhöm, Heinrich Himmler, Joachim von Ribbentrop, Alfred Rosenberg, Albert Speer, cei care au format cercul infernului dantesc în cadrul statului german interbelic. De la început, istoricul stabilește că erau cu toții apți mintal pentru a fi judecați, deși unii au disimulat nebunia sau lipsa de implicare în teribilele crime. Întrebările care stau la baza acestei părți sunt următoarele: ce fel de oameni au fost naziștii de la vârf? Au fost niște paria de la periferia societății, tulburați sau alienați mintal? Al doilea după Hitler în ierarhia nazistă a fost Herman Göring cel căruia îi sunt dedicate primele pagini ale părții a doua. În înțelegerea acestui capitol, aș porni de la a diseca ce aveau în comun toți ce enumerați mai sus. Proveneau din categorii sociale aproape similare, per ansamblu. Din rândul categoriilor sociale de mijloc, majoritatea având părinți funcționari. Unii dintre ei cu o aplecare clară spre un succes remarcabil, spre o împlinire profesională rapidă, iar ascensiunea regimului nazist s-a potrivit, în principiu, cu vârsta unei maturități profesionale a fiecăruia dintre ei. Mai mult, cu siguranță surprinzător, călăii lui Hitler mai aveau în comun și pasiunea pentru muzică. Câteva exemple: Rhöm cânta la pian, Ribbentrop la vioară și mai sunt multe alte exemple. Göring se prolifera și într-un acerb colecționar de artă, un pasionat de vânătoare fără prea mult succes. În aceeași măsură, unii dintre ei erau consumatori de droguri ale vremii, iar Göring este unul dintre ei. Rapoartele medicale de la clinica în care încerca să scape de dependență îl descriau drept isteric, antisemit și suferind de halucinații. Joseph Goebbels este exemplul propagandistului complet îndoctrinat, dispus să își împartă și soția cu Hitler pentru imaginea publică a dictatorului. S-a îmbogățit rapid din funcția pe care o avea în cadrul regimului, strângând o colecție de mașini și iahturi scumpe, unele dintre proprietăți revenindu-i de la evreii asasinați. Conștient de judecata istoriei, propagandistul nazist nu a mai apucat să se prezinte la Nürnberg, ci a ales să se sinucidă. Însă răul făcut în timpu nazismului a depășit barierele timpului și Richard J. Evans consideră că tacticile sale propagandistice au fost imitate pe larg, și încă mai sunt și acum, în secolul XXI, de unii politicieni populiști, de la Donald Trump la Viktor Orbán, pentru a-și discredita și ridiculiza adversarii și a înlătura opoziția față de conducerea lor.
Heinrich Himmler este o figură terifiantă a celui de-Al Treilea Reich, întruchiparea SS-ului fără urmă de conștiință. Astfel, rezidă întrebarea: Cum a putut un om atât de mediocru și fără pic de caracter să dobândească o atât de mare putere în Al Treilea Reich? Tocmai pentru că regimul nu căuta elită intelectuală, ci indivizi dispuși să îi ducă la capăt misiunea criminală, iar Himmler era prototipul executantului fără scrupule. A ajuns rapid în înaltele cercuri ale puterii și acolo a rămas până pe 29 aprilie 1945 când, prin testament, Hitler l-a demis din toate funcțiile, folosindu-și mecanismele de coerciție și control asupra tuturor din subordinea sa. Principiul după care se ghida era foarte clar: orice servea interesele Germaniei era justificat moral.
A treia parte a volumului de față, Executanții¸ consider că surprinde cel mai bine mentalitatea și esența regimului totalitar din Germania interbelică. În cadrul acesteia, sunt puse sub lupă biografiile lui Rudolf Hess, Franz von Papen, Robert Ley, Julius Streicher, Reinhard Heydrich, Adolf Eichman, Hans Frank, fiind cu toții uniți de loialitatea împărtășită față de Hitler și față de ideile care au alimentat Partidul Nazist. De-a lungul timpului, s-a încercat a le fi explicată criminalitatea prin intermediul psihopatologiei, pornind de la premisa că toți au avut figuri paterne dure și astfel de caractere le-au fost formate. Nu au fost singurii în această situație, dar nu toți au ales să fie călăii unui regim politic ultranaționalist. Mai degrabă, ceea ce i-a motivat, dincolo de explicația eredității, psihopatologiei, geneticii, a fost mediul politic și admirația față de dictator. Nazismul a fost gândit și proiectat pentru a prinde în rândul categoriilor sociale defavorizate (semianalfabeți, pe ce needucați și marginali sociali), dar a prins la fel de bine și în rândul celor educați, informați. S-a constatat că studenții din universitățile anilor 1920 au fost printre grupurile din societate cele mai predispuse la lingușirea lui Hitler și a partidului său. Făptașii regimului au fost în marea lor majoritatea bărbați din generații diferite, unii născuți și crescuți în vremea imperiului, alții născuți în preajma primei conflagrații mondiale. Ce i-a motivat cel mai mult? Autorul consideră că aveau convingerea arzătoare că erau necesare măsuri absolut radicale pentru a compensa umilința din 1918 și a depăși respectiva traumă. Prin discursul propagandistic și lipsit de substanță, Hitler le oferea un sens, o misiune și, în ultimă instanță, importanța de care aveau nevoie. În realitate, Germania interbelică nu și-a putut asuma niciodată vina pentru înfrângerea în Primul Război Mondial, i-a fost mai ușor să identifice vinovatul în celălalalt, iar în acest caz celălalt era evreul. Conservatorismul în care au fost crescuți acești executanți și-a spus cuvântul și în acest caz. Fiecare dintre aceștia avea propriul rol de jucat și o singură misiune, aceea de a purifica și a spăla onoarea Germaniei. Misiunea regimului nazist a devenit busola vieții lor. O figură teribilă din rândul executanților a fost Reinhard Heydrich, șeful Gestapoului și al Serviciului de Securitate al SS. Conform standardelor nazismului, acesta era perfecțiunea fizică: înalt, blond, cu ochi albaștri, zvelt, în bună formă fizică, un scrimer iscusit, un pilot versat și loial necondiționat față de Hitler și idealurile național-socialismului. Avea, la rândul său, veleități muzicale, era un pianist amator excelent și un remarcabil violonist. A făcut parte și dintr-un cvartet de coarde. Tot el a fost și cel care a convocat Conferința de la Wannsee, fiind direct responsabil pentru implementarea Soluției Finale. A fost asasinat în 1942, în apropiere de Praga, de o bombă aruncată de un grup organizat. Moartea sa a dus la moartea altor sute de oameni din satul din care se credea că provine ucigașul. În schimbul propriei puteri, Heydrich ordonase moarte a milioane de oameni.
Ultima parte, Instrumentele, aduce la lumină și rolul pe care femeile germane l-au avut în cadrul regimului național-socialist, precum și natura faptelor criminale, instrumentarul uman, psihologic și material care le-au făcut posibile. Cu toate că nazismul a fost hipermasculinizat, așa cum susține istoricul, bărbații definindu-se prin duritate și asprime, cu toate acestea nici rolul femeilor nu este unul de neluat în seamă. Acestea și-au păstrat dreptul de vot în Germania nazistă, dar nu aveau un rol politic independent. Însă asta nu le va împiedica, pe unele dintre ele, să se afirme în politica criminală a regimului din lagărele de exterminare. În acest sens, relevante sunt Ilse Koch, Irma Grese, supranumite vrăjitoarea și bestia, iar sensul cuvintelor tot ar fi puțin pentru a acoperi teribilele fapte de care au fost capabile. Cum ajungeau gardience în lagăre?
Criteriile de selecție pentru gardience se axau pe angajament ideologic, aptitudini fizice și forță emoțională. Doar o minoritate de candidate au fost acceptate, lipsa de angajați ducând la o relaxare a acestor criterii în timpul războiului.
Din nefericire, prea puține au fost trimise în judecată după căderea nazismului și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Aliații considerând că femeile nu puteau fi capabile de atrocități comparabile cu ale bărbaților, deși evenimentele pot dovedi că uneori au fost capabile să îi egaleze și să îi depășească. Studiile ulterioare, mai ales cele din preajma procesului de la Frankfurt (1964-1965), al foștilor gardieni SS din lagăre, au relevat că mulți dintre cei mai violenți și mai fanatici executanți erau oameni relativ tineri, prea tineri ca să fi luptat în Primul Război Mondial. Majoritatea proveneau din familii din clasa de mijloc și mai ales clasa de mijloc inferioară. Cei mai mulți erau familiarizați cu violența motivată politic, făcând parte din Freikorps, adică din mediul de extremă dreapta. Actele lor de violență fuseseră motivate politic, exercitate, la început, împotriva comuniștilor, pentru ca mai apoi să fie motivate predominant etnic, iar violența îndreptată împotriva evreilor. Asemenea indivizi găseau satisfacție în comiterea atrocităților. Așadar, nu pot disculpați în niciun fel, ar fi o eroare istorică teribilă. Au fost exponenții conștienți ai apologiei violenței devenită politică de stat.
Conchizând, Richard J. Evans susține răspicat că făptuitorii nazismului, pornind de la figurile din cartea de față, nu au fost niște psihopați, nu au fost nici tulburați mintal, perverși sau nebuni sau nu doar atât aș adăuga. Au fost perfect conștienți de faptele lor și așa trebuie să rămână în memoria istorică. Brutalizați de război, de situația Germaniei post-1918, sensibili la propaganda nazistă, pot fi mai mulți factori așezați la baza alegerilor pe care le-au făcut, dar niciunul nu trebuie să meargă spre a-i considera naivi. În realitate, nazismul a fost rampa de lansare a multor oportuniști, dar și mediul propice al difuzării celei mai acerbe criminalități. Cel mai grav rămâne că a avut puterea de a elimina restricțiile morale comune tuturor societăților în vremuri normale. Astfel, la adăpostul unui context incontrolabil, regimul a făcut din crimă, din cruzime, sadism și chiar tortură atribute legitime și dezirabile ale celor care lucrau în slujba lui.
Oamenii lui Hitler. Fețele celui de-al Treilea Reich de Richard J. Evans
Editura: Polirom
Colecția: Historia
Traducerea: Ioana Avădanei
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 472
ISBN: 978-630-344-167-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1] Benjamin Carter Hett, Cum moare democrația. Ascensiunea la putere a lui Hitler și prăbușirea Republicii de la Weimar, Ed. Polirom, Iași, 2021, p. 30.
[2] O lucrare esențială despre natura mișcărilor de extrema dreaptă, în speță despre fascism și nazism, este cea a istoricului Robert O. Paxton, The anatomy of fascism, netradusă în limba română, care analizează importanța politică a liderului carismatic în felul următor: Charisma helps us understand several curious features of fascist leadership. The notorious indolence of Hitler, far from making Nazism more tepid, fredd his subordinates to compete in driving the regime toward ever more extreme radicalization. A charismatic leader is also immune from the surprisingly widespread grumbling against the administration that quickly arose in both Germany and Italy (p. 126).
