Requiemul meu preferat este cel compus de Mozart, dar după seara de ieri încep să mă întreb serios dacă nu cumva, măcar pentru o vreme, locul o să-i fie luat de Requiem for My Friend de Zbigniew Preisner. O lucrare scrisă în 1998, în onoarea prietenului său, regizorul Krzysztof Kieślowski (de altfel, a compus muzica pentru trilogia The Colours semnată de celebrul cineast polonez). Împărțită în două mari părți – Requiem și Viața – lucrarea are parte de o orchestrație atipică pentru iubitorii de muzică clasică, dar nu și pentru cei de muzică nouă. Requiemul e partea în care vocile sunt în prim-plan, ele poartă suferința și o ridică la cer până când aceasta devine suportabilă, iar cei rămași aici, pe pământ, se pot gândi la viață: cea care le-a mai rămas de trăit, cea care fost trăită deja.
Un sentiment de familiaritate, de acasă, trăit de la primele note lăsate să ajungă în sală. O scenă aproape goală, în care cei câțiva instrumentiști și-au ocupat locurile, astfel încât soliștii au ajuns în fața scenei fără mari dificultăți. Gongul, clopotele și orga, iată trei instrumente de care Preisner s-a folosit cu predilecție pentru a pune în evidență convertirea suferinței într-o sublimă relație cu Cel de Sus. Momentul de solo al violoncelului și-a găsit locul firesc în toată această orchestrație, iar dialogul dintre acest instrument și voci a dus pe o altă treaptă ceea ce numim într-un mod atât de banal câteodată trăirea. N-am fost doar spectatori, nici simpli părtași la o despărțire vremelnică de cel plecat, ci martori încremeniți la o îndumnezeire care a elementele sacralității fără să ne dăm seama. E uimitoare funcționalitatea (dacă mi-este permisă folosirea cuvântului în acest context) sonorității, una profund contemporană, care ține de un timp prezent, familiar și care se transformă pe măsură ce emoțiile se adună. Un sentiment de déjà vu trăit pe alocuri, de care n-am avut nici răbdarea, dar nici curiozitatea să mă întreb de a apărut. Eram acasă, într-un loc unde limitele (spațiale și temporale) devin inutile. Luntrea lui Caron începe să plutească spre… viață.
Destinul: lstnienie (Eclesiastul 3 1-8)
Kai Kairos
Toate își au vremea lor
Şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are timpul său.
Şi un timp
Şi un timp
Să te nasti, să mori;
Să sădeşti, să culegi;
Şi un timp, și un timp
Să ucizi, să tămăduiești,
Să dărâmi, să zidești;
Să plângi, să râzi;
Să jeleşti, să dansezi;
Şi un timp
Şi un timp
Să arunci pietre, să aduni pietre;
Să îmbrățișezi, să te ferești de îmbrățișare;
Să câștigi, să pierzi; să păstrezi, să arunci.
Să rupi, să coși;
Să taci, să vorbești;
Să iubești, să urăști;
Un timp de război şi un timp de pace…
Şi un timp, şi un timp…
(traducerea Monica Lup)
credit foto Cristina Tănase
Partea a doua, Viața: scena se umple de instrumentiști, rămân doar sopranele pe scenă și, la un moment dat, apare o fetiță, cea care va spune rugăciunea de final. Suferință sublimată într-o duioșie pe care o credeam pierdută de mult; o nostalgie a paradisului pe care nu că nu l-am pierdut niciodată, ci în care tocmai am reintrat. Nevoia de a înțelege s-a dus pe apele pe care Caron navighează ca nimeni altul, rămâne o profundă și incredibil de nuanțată nevoie de a simți, a coborî în adâncul sufletului. Mi-am adus aminte de Rugăciunea inimii, dar și de Castelul interior al Teresei de Avila. Saxofonul? În mai vechile compoziții pe teme sacre trompeta își partea ei de glorie, căci, nu-i așa, îngerii își trâmbițează prezența. Numai că Zbigniew Preisner e contemporan cu noi și mai e și polonez (pentru cine nu știe, polonezii iubesc jazzul cum puțini știu să o facă), așadar, după primul moment de stupoare mă las purtată de sonorități care mi-au adus aminte de Nils Petter Molvær (da, știu, e trompetist și norvegian pe deasupra), dar și de Jan Garbarek (alt nordic, dar saxofonist). Nici urmă de improvizație în solourile saxofonistului, dimpotrivă, ceea ce mă face să-mi dau seama cât de atent a fost Preisner la orchestrație. Viața e atemporală, aspațială, dar absența celor două coordonate nu mă încurcă, dimpotrivă, îmi dă o libertate de mișcare și, mai ales, de înțelegere. Pacea inimii devine o stare în sine, despre a cărei putere nici nu mă mai întreb dacă o merit sau nu. Binecuvântat fie momentul în care m-am hotărât să vin la concert! Să nu uit: Paweł Gusnar este numele saxofonistului, foarte apreciat în Polonia (și nu numai acolo), profesor la Universitatea de Muzică din Varșovia și nu este membru al orchestrei, doar colaborator pentru evenimente ca cel despre care vorbim aici.
credit foto Cristina Tănase
Toată seara m-am întrebat de unde-l știu pe dirijor. Constantin Grigore e numele lui și abia acasă mi-am dat seama că l-am văzut dirijând Camerata Regală, iar iubitorii operetei și musicalului îl cunosc în calitate de dirijor principal al Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian. O bună parte din studiile academice și le-a făcut în Polonia, țară unde a revenit ulterior de multe ori pentru a conduce diferite orchestre. Așa se explică și comunicarea perfectă cu Sinfonia Varșovia, o orchestră înființată acum 40 de ani, cu o identitate proprie, după cum mi-am dat seama în timpul concertului. Bun cunoscător al culturii polone, a lăsat să se audă elementele de folclor introduse în Requiem, dar la fel de bine a înțeles că în Viața orchestrația pune în evidență structura compoziției în sine (care de multe ori m-a trimis cu gândul la muzica de film, deși lucrarea n-a fost gândită pentru a însoți cadre de film.
credit foto Cristina Tănase
Soliștii serii au fost: Gloria Tronel (soprană solo), Apolline Raï-Westphal (soprană), Alexandru Costea (contratenor), Tadeusz Szlenkier (tenor), Alexei Botnarciuc (bas) și Maruca Iliuță (Vocea). Foarte buni toți, au rezonat perfect cu orchestra, dar mie mi-au transmis ceva în plus Gloria Tronel și Alexandru Costea, de urmărit evoluțiile viitoare ale acestora. Întâmplarea face că acum un an am ascultat Corul de Cameră PRELUDIU – Voicu Enăchescu într-un concert susținut într-una din clădirile de patrimoniu ale Bucureștiului, Castelul Lahovary de pe Calea Dorobanți. La acel moment, Andrei Stănculescu preluase recent rolul de dirijor al corului și am rămas impresionată de personalitatea puternică pusă în slujba muzicii. Ieri seară a stat în sală pe tot parcursul concertului, dar la final a urcat pe scenă: laurii i se cuveneau și lui, pentru că formația corală a contribuit într-un mod esențial la crearea atmosferei și a rezonat perfect atât cu vocile, cât și orchestra. Deloc de neglijat, ținuta membrilor corului, în acord total cu tema serii, ceea ce denotă atenție pentru detaliu și profesionalism.
credit foto Cristina Tănase
Requiemul este o lucrarea muzicală aparte, cu o structură care nu se schimbă impusă de momentele principale ale unei slujbe de înmormântare (catolică). De-a lungul istoriei nu s-au scris decât câteva astfel de compoziții, lucru de înțeles pentru cunoscători. Nu e la îndemâna oricui să picteze un interior de biserică, după cum nu e deloc ușor să scrii o muzică care să însoțească plecarea din această lume a unui om. Requiem for My Friend de Zbigniew Preisner nu e scris pentru o personalitate a bisericii catolice și nici nu e atât de vechi, încât să fie foarte cunoscut, iată două trăsături care contribuie din plin la succesul lucrării. Un concert care a deschis seria celor de la miezul nopții ținute la Ateneul Român în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, ediția 2025, o alegere mai mult decât potrivită din partea tuturor celor implicați în gândirea programului ediției. Ateneul Român a fost pe alocuri nava unei biserici, iar noi participanți la un ritual de trecere, de plecare a sufletului unui prieten spre alte zări. O comuniune creată ad-hoc cum numai muzica poate să facă.
PS: Lacrimosa – Day of Tears – momentul în care am uitat să respir.
credit foto Petrică Tănase
*
Festivalul Internațional George Enescu 2025 – Concertele de la miezul nopții
Zbigniew Preisner Requiem for My Friend
Sinfonia Varsovia
CORUL DE CAMERĂ PRELUDIU – VOICU ENĂCHESCU
CONSTANTIN GRIGORE dirijor
ANDREI STĂNCULESCU dirijor cor
GLORIA TRONEL soprană solo
APOLLINE RAÏ-WESTPHAL soprană
ALEXANDRU COSTEA contratenor
TADEUSZ SZLENKIER tenor
ALEXEI BOTNARCIUC bas
MARUCA ILIUȚĂ Vocea
* Proiectul este organizat ca parte a Sezonului Cultural POLONIA-ROMÂNIA 2024-2025, în cooperare cu Institutul Adam Mickiewicz și cofinanțat de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din Polonia.
