O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz de Dita Kraus a apărut la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Sociu.

Viaţa extraordinară a Ditei Kraus, supravieţuitoare a Holocaustului, a inspirat un bestseller internaţional. Aceasta este povestea sa adevărată, de la ororile lagărelor naziste la fuga de dictatura comunistă şi la plecarea în recent înfiinţatul stat Israel, în căutarea unei noi patrii.

Născută într-o familie de intelectuali evrei, Dita Polach a mers la şcoală, s-a jucat cu prietenii şi nu s-a perceput niciodată ca fiind diferită – pînă la ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Deportaţi în ghetoul de la Terezín, apoi la Auschwitz şi la Bergen-Belsen, Dita şi familia ei au trăit ororile de neimaginat ale lagărelor, tatăl şi bunicul murindu-i în timpul detenţiei, iar mama, la scurt timp după eliberare. La Auschwitz, fata de doar 14 ani a avut în grijă cea mai mică bibliotecă din lume, alcătuită din cele cîteva cărţi pe care prizonierii reuşiseră să le salveze din bagajele celor aduşi în lagăr şi care le-au oferit atît copiilor ce aveau să fie trimişi în camerele de gazare, cît şi învăţătorilor acestora care le-au împărtăşit soarta o iluzie de normalitate într-o lume de coşmar. Dar povestea Ditei nu se opreşte la Holocaust; ea priveşte şi mai departe, la viaţa pe care şi-a reconstruit-o după război: căsătoria, plecarea din Cehoslovacia comunistă şi stabilirea în Israel, traiul în kibbutz, bucuriile şi necazurile maternităţii. O relatare extraordinară, despre o viaţă incredibilă, voinţa de a trăi şi speranţa neclintită într-un viitor mai bun.

„Faptul că am cunoscut-o pe Dita Kraus este unul dintre cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat vreodată.” (Antonio G. Iturbe)

Dita Kraus, născută la Praga, a fost deportată împreună cu părinţii săi în 1942, cînd avea numai 13 ani, în lagărul de concentrare de la Terezín, apoi la Auschwitz, unde tatăl ei a murit. Ea şi mama sa au fost trimise la muncă forţată în Germania, iar în cele din urmă, în lagărul de la Bergen-Belsen. La puţin timp după eliberare, mama Ditei a murit. După război Dita s-a căsătorit cu scriitorul Otto B. Kraus, care fusese şi el prizonier la Auschwitz. Au emigrat în 1949 în Israel, unde au lucrat amîndoi ca profesori. Dita Kraus este eroina bestsellerului internaţional al lui Antonio G. Iturbe Bibliotecara de la Auschwitz, iar Otto B. Kraus a scris un roman despre experienţele sale.

Cartea este disponibilă aici: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7264.

*****

Bergen-Belsen, aproape de înfometare

Deodată, am auzit împușcături. Gardianul ne văzuse. Poate că ne observase de la început și așteptase doar să se apropie țintele. Margit și cu mine am încercat să fugim, dar, cum nu mai aveam puteri, am căzut și am rămas întinse la pământ. Au căzut și altele, dar unele nu s-au mai ridicat, în timp ce noi ne-am târât în cele din urmă mai departe. O femeie care era chiar în fața mea a fost omorâtă. Nu m-am uitat; erau deja foarte multe cadavre peste tot. Era imposibil să știi care murise dinainte și care fusese împușcată acum.

Cadavre zăceau pretutindeni, căci nu avea cine să le îngroape. La început erau adunate și puse unul peste altul. Unele erau îmbrăcate, dar cele mai multe nu. Însă goliciunea lor era la fel de inofensivă precum cea a copilașilor – organele genitale nu stârneau niciun sentiment de rușine, căci morții își pierduseră cu totul sexualitatea. Membrele erau doar oase fără carne, acoperite cu piele, iar genunchii și coatele, ca niște noduri de frânghie, ieșeau din grămadă în unghiuri imposibile. Majoritatea fețelor aveau ochii deschiși, goi; era imposibil să-ți imaginezi că ochii aceia văzuseră cândva. Bărbiile atârnau și se vedeau interioarele ca niște caverne ale gâtlejurilor înnegrite. Unele moarte se împuţinaseră atât de mult, încât hainele păreau să nu conțină nimic – doar capetele micșorate dovedeau că în acele zdrențe se afla un corp.

În perioada aceea de una sau două zile care a trecut de la dispariția gardienilor şi până la sosirea armatei britanice, teritoriul lagărului s-a acoperit de excremente și cadavre. Prizonierii slăbiți nu mai aveau putere să meargă la latrină și se ușurau pur și simplu oriunde se aflau. Acolo și mureau. În scurt timp, oriunde mergeai călcai peste morți și era aproape imposibil să eviți peticele de fecale însângerate.

Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.

Nu simțeam nici tristețe, nici milă. Nu simțeam nimic. Înțelegeam că ceea ce vedeam era oribil, imposibil de conceput pentru mintea omului, dar nu simțeam nicio emoție. Mergeam, pășeam peste cadavre, stăteam cu Margit și cu mama și vorbeam, le vedeam pe femei căzând și murind sau auzeam ultimul oftat al muribundelor, dar nu simțeam nici durere, nici tristețe, nici măcar pentru mine. Existam numai la un nivel biologic, lipsită de orice fel de umanitate.

Dar nu, mă înșel. Ne rămăsese prietenia. Margit și cu mine am rămas unite, ne susțineam una pe cealaltă. Și încă aveam grijă de mama și încercam să-i ridic moralul. Nu-mi amintesc, dar cred că mai aveam speranțe de scăpare, fiindcă auzeam cum se apropie frontul.

Emoțiile nu-mi muriseră cu totul; erau închise într-un loc înghețat din mine, inaccesibil în acel moment, dar cumva protejate de pierderea totală. Păstrasem conștiința sentimentelor ca pe o amintire trecută, o experiență cândva trăită ce reapare uneori în memorie, dar care a devenit searbădă, fără gust și fără culoare. Eram conștientă că vedeam o oroare de nedescris, dar această cunoaștere nu era însoțită de vreo urmă de emoție.