O RAMURĂ DE PRUN ROȘU – Ryūnosuke Akutagawa

Știi dacă îți va plăcea o carte de la prima răsfoire. Și am știut asta și eu când am deschis, la întâmplare, cartea japonezului Ryūnosuke Akutagawa și am găsit un fragment care mi s-a părut scris perfect, ca o mașinărie ce funcționează impecabil în cele mai mărunte structuri ale sale. Alcătuit din splendide fragmente-puzzle, cadrul narativ general are o flexibilitate neobișnuintă, creând senzația de text fluid, care se deplasează, cu tot cu acțiune și personaje, dintr-un loc în altul, pe o cuprinzătoare axă a temporalității. De la o povestire la alta, se trece insesizabil din epoca samurailor, în cea a cafenelelor boeme din To̅kyo̅, cu o minunată oprire, de exemplu, „în seara de 3 noiembrie, anul al nouăsprezecelea al perioadei Meiji”, când Akiko, împlinind 17 ani, va dansa, la primul ei bal, cu un ofițer francez, valsul Dunărea albastră.

Dar cum te cucerește o carte? Iată… cu o ramură de prun roșu.

Fiica lui Yoshihide (nu știam cine este Yoshihide), o frumusețe din suita tinerelor doamne de la Curte, își face apariția pe un culoar lung al palatului. Ea ține în mână un bilețel de care e prinsă „o crenguță de prun roșu de iarnă”. Șchiopătând, hăituită de tânărul stăpân, maimuța botezată Yoshihide, cu numele tatălui acestei tinere, i se agață de straie, căutând scăpare. Maimuța furase mandarine și urma să fie pedepsită:

„Fiica lui Yoshihide ezită o clipă. Animăluțul, care fugea de mama focului, i se agăță de fusta-pantalon, scoțând tot soiul de sunete înspăimântate. Făcându-i-se milă, strecură maimuța în mâneca sa catifelată, mirosind a lavandă, așa că acum avea într-o mână ramura de prun roșu, iar cu cealaltă ținea, cu blândețe, maimuțica. Copila făcu o scurtă plecăciune în fața tânărului stăpân și îi spuse pe un ton rece:

– Iertați-mă că mă amestec, dar nu este decât un biet animal înspăimântat. Vă rog să aveți puțină înțelegere…

Tânărul stăpân, încă înfierbântat din pricina urmăririi, se încruntă, bătând din picior de două trei ori.

– De ce-i iei partea? Maimuța mi-a furat mandarinele.

– Dar nu-i decât un biet animal, îi repetă ea, zâmbindu-i trist. După cum bine știți, îl cheamă Yoshihide, așa că nu pot sta cu mâinile în sân, văzând cum îmi pedepsiți tatăl, se avântă ea.

Tânărul stăpân păru că se îmbunează.” (p. 9)

Așadar, o ramură de prun roșu, mirosul de lavandă, un strai catifelat și zâmbetul trist al unei fete neobișnuit de frumoase, care-și înfruntă stăpânul pentru a împiedica o nedreptate. De aici înainte, aștepți o intrigă sentimentală, însă naratorul are o discreție aparte, care-l împiedică, așa cum mărturisește, să scrie ceea ce nu se poate dovedi, strecurând totuși printre rânduri promisiunea unei dezvăluiri importante. Tehnica amânării funcționează impecabil pentru a capta atenția, creând suspansul:

„Gurile rele spun că s-ar fi îndrăgostit de ea, dar nu cred că acesta era motivul. Desigur, era, pe undeva, și un sâmbure de adevăr, dar despre asta o să vă povestesc pe îndelete puțin mai târziu. Deocamdată, tot ce pot să vă spun e că Înălțimea Sa nu era genul care se lasă prins așa ușor în mrejele unei fiice de pictor, oricât de frumoasă ar fi fost.” (p. 11)

Prima povestire a lui Ryūnosuke Akutagawa dă titlul întregului volum – Paravanul-Iad – și este inspirată de o altă scriere japoneză de la începutul secolului al XIII-lea. Pentru că începe cu un elogiu adus Înălțimii Sale, seniorul Horikawa, ai putea crede că întâmplările sunt legate de exercitarea puterii în mod discreționar, într-o epocă a superstițiilor, când puterea de fascinație a conducătorului este atât de mare, încât supușii nu pun la îndoială descendența sa divină:

„Dacă e să dăm crezare bârfelor, înainte de a-l naște, precinstitei sale mame i-a apărut în vis zeul Daiitoku Myöö. În orice caz, nu încape îndoială că Înălțimea Sa era înzestrat, încă de la venirea pe lume, cu niște calități nemaipomenite, care îl deosebeau de semenii lui”. (p. 5)

Yoshihide este un pictor pe care toți îl recunosc ca fiind genial, îl consideră un excentric și-și îngăduie să-l batjocorescă, numind chiar, după el, o maimuță. Vocea naratororului devine vocea unui personaj colectiv a cărui autoritate incontestabilă impune posterității imaginea negativă a pictorului cu buze sângerii. Yoshihide are geniu, dar are și stranii legături cu alte lumi, demonice:

„Yoshihide, de altfel un mare zgârie-brânză, n-avea deloc tact cu oamenii, era leneș, lacom și fără pic de rușine, dar, înainte de toate, obraznic și înfumurat. Îți scotea ochii cu zicala cel mai mare pictor din ținut, deși îngâmfarea lui nu era doar în materie de pictură. Nu era mulțumit până nu-și bătea joc de deprinderile și obiceiurile pe care oamenii le luau drept bune. De pildă, un bărbat care îi fusese ucenic ani la rând mi-a povestit că Yoshihide, aflat la conacul unui senior din ținut, asistase la momentul în care marea preoteasă miko Higaki intrase în legătură cu spiritele. Transmitea un mesaj terifiant, dar Yoshihide, câtuși de puțin impresionat, și-a scos pensula și tușul și i-a schițat expresia sălbatică de pe chip în cele mai mici amănunte. Pentru el, nu fusese decât o joacă de speriat copiii.” (p. 12)

Artiștilor li se îngăduie totul și li se iartă viața dusă după criterii care transcend limitele comun acceptate. Pictorul nu se sperie ușor de ceea ce vede, în somn sau aievea, dar plătește un preț imens pentru această cutezanță a sa de intra, în numele artei, în contact direct cu tot ceea ce devine, ulterior, sursă de inspirație. Nu e de mirare că picturile lui catalogate ca fiind „sinistre” au fel de viață a lor – pe ușa unui templu, Yoshihide pictase Cele cinci cercuri ale reîncarnării. Seara, cei care treceau pe acolo puteau jura că au auzit spiritele oftând și văitându-se și că au simțit o duhoare de carne putrezită. Yoshihide nu pictează decât ceea ce vede, întâmplări la care este martor și chipuri pe care le-a întâlnit. Ca să picteze Iadul, trebuie mai întâi să-l fi văzut:

„De regulă, nu pot picta decât ceea ce văd cu ochii mei. Sau, chiar dacă pictez ceva necunoscut, nu-s pe deplin mulțumit de rezultat. Cu alte cuvinte, e ca și cum nu l-aș fi pictat deloc. (…) În ceea ce-i privește pe paznicii din Iad, spuse el cu durere, cu un rânjet sinistru pe buze, i-am văzut în repetate rânduri când mă zbăteam între vis și trezie. Îi știu și pe cei cu cap de bivol, și pe cei cu cap de cal, și pe demonii cu trei fețe și șase brațe! Vin cu toții să mă chinuiască zi de zi, noapte de noapte, bătând din palme, fără să facă zgomot, cu gurile pregătite să urle tăcere.” (p. 33)

Timpul macină totul, iar opera nu este decât un surogat de nemurire. Sacrificiul lui Yoshihide pare inutil – Iadul există oricum, perfect interiorizat, mai ales după ce propria fiică este sacrificată pentru o pictură care, e drept, va fi întruchiparea perfecțiunii. Lui Yoshihide i s-a pus o piatră la capătâi, după moarte, dar piatra a fost năpădită de ierburi și măcinată de vânt și de ploi, „așa că acum nu mai știe nimeni cui îi aparține mormântul”.

Știam că aceasta este o carte de proză scurtă. Ryūnosuke Akutagawa nu a scris decât povestiri, cam 140 de astfel de texte, niciodată roman, poate că nici nu a avut vreme până la ce 35 de ani, când s-a stins – dar după primele 50 de pagini, cele care spun povestea lui Yoshihide, ești dornic să găsești o continuare în istorisirile care urmează, de parcă ceva le ține împreună, în ciuda diversității subiectelor. Condiția artistului și tema artei, apoi, în termeni lovinescieni, ”mutația valorilor estetice”, dar și relația dintre realitate și ficțiune sunt teme fundamentale asupra cărora meditează deopotrivă autorul, naratorul și cel care citește aceste texte încântătoare, dintre care mi-e atât de greu să spun care ar fi mai frumos: Paravanul-Iad, Un mănunchi de ceapă, Balul, Câmpuri veștede, Surâsul zeilor, Magie, Toamna în munți etc.

Ryūnosuke Akutagawa (1 martie 1892 – 24 aprilie 1927) este unul dintre cei mai rafinați prozatori din literatura modernă și, poate, paradoxal, ținând cont de accidentele biografiei sale, un autentic îmblânzitor al emoției – dovadă că cel mai important premiu literar care se acordă astăzi în Japonia îi poartă numele.