Iulian Bocai
Constantin
Colecţie: Ego. Proză
Carte publicată şi în ediţie digitală
Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tînăr student venit din provincie la București, acasă la cel care îi închiriază o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin. Apartamentul dărăpănat al acestuia este locul unde se petrec o serie de întîmplări tragicomice, ai căror protagoniști sunt chiriașii săi, oameni de tot felul, cu povești de viață dintre cele mai diferite și mai interesante, care trăiesc într-un București poate prea pragmatic și uneori chiar ostil. Constantin este el însuși o poveste, care nu se lasă însă descoperită prea ușor, nici chiar de „bunul chiriaș” Mihai. O carte despre Bucureștiul real, despre oamenii care îl populează și, în cele din urmă, despre viață așa cum e ea, descrisă cu un fin spirit de observație și simț psihologic.
Iulian Bocai (n. 1986) este scriitor, redactor și traducător (din engleză, franceză și germană). Absolvent al secției de Literatură universală și comparată a Facultății de Litere, Universitatea din București, a urmat mai apoi un masterat în teoria literaturii și literatură comparată, la aceeași facultate. Pregătește o teză de doctorat în istorie intelectuală, despre introducerea curriculumului literar în universitățile occidentale în secolul al XIX-lea. Este cîștigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2018, cu romanul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, care i-a adus în 2019 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, precum și Premiul Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța.
***
Bătrânul s‑a ţinut de cuvânt şi m‑a sunat lună de lună, în primul an după ce m‑am mutat în garsoniera minusculă, aflată mai departe decât aş fi vrut de centrul oraşului. În cele zece luni,mereu după data de cincisprezece, fiindcă ştia că atunci îmi trimite mama bani, Constantin suna de pe fixul lui, al cărui receptor avea mirosul greu de respiraţie veche de zeci de ani, pe mobilul meu şi începea de fiecare dată conversaţia cu Alo, domnu’ Mihai ? Constantin la telefon. Iar eu mă vedeam nevoit să răspund de fiecare dată cu Ştiu cine sunteţi, domnu’ Constantin, că văd pe ecran.
— Ce ecran, domne ? întrebase în câteva dăţi.Io nu sun pe telefon acuma ?
Iar eu, ca să n‑o mai lungesc, spuneam : Ia spuneţi, ce vreţi să vă iau ?
— Aşa, mă bucur că n‑aţi uitat, răspundea moşul, care începea dictarea catalogului homeric. O ciocolată, ca‑ntotdeauna. Dar nu d‑aia neagră,cum mi‑aţi luat atunci, de n‑am putut s‑o mănânc.O ciocolată normală, cu alune sau lapte. [Pauzăde orientare.] Zahăr, domne, că mi s‑a terminat.Două pâini. Nu franzele, pâini ! O găletuşă de iaurt. Dacă găsiţi de capră cu atât mai bine. Nişte salam feliat. Trei cepe. Da’ să fie mari, aşa, abia să le puteţi ţine în palmă, că acu’ două dăţi mi‑aţi adus nişte cepe firfirici, mai bine mă lipseam,nici nu le‑am mai găsit în oală. [Râdeam.] Râdeţi,văd că vă place să mă chinuiţi. Da’ scrieţi acolosau ce faceţi ? Sau dictez în neant ? [Scriu, da.]Aşa. Sau mai bine luaţi‑mi două ciocolate, domne,să fie amândouă la fel, oricum dumneavoastră sunteţi omul cu ciocolata. Ştiţi de ce vă spun aşa ? Pentru că numai dumneavoastră îmi aduceţi ciocolată, domne. O dată pe lună mănânc şi eu ciocolată şi numai dumneavoastră mi‑o aduceţi.Asta ca să vedeţi câtă încredere am în dumneavoastră.Sunteţi omul cu ciocolata, aţi auzit ?Hahaha ! Aşa, staţi să văd ce mai era. Cam asta era, poate dacă găsiţi să‑mi luaţi nişte supe d’alea suedeze sau cum dracu’ le zice, daneze, vietnameze,să le ia dracu’. Mai multe, că erau bune,şi dacă pun şi niţel iaurt în ele, aia e masa.Oricum, cere corpul, da’ nici el nu mai poate.
Aici intervenea uneori un moment în care bătrânul poate cita un fragment de înţelepciune radiofonică încă şi mai reuşită sau o apoftegmă ieşită pe neaşteptate la suprafaţă din subteranele lungii lui izolări, ca să tulbure apele conversaţiei şi ca să mă înduioşeze pe mine, interlocutorul, sensibil la reuniunile fericite de cuvinte; altfel,urma o pauză lungă, pe care o scurtam de obicei astfel :
— Bine, haideţi că am notat.
— Când ziceţi că v‑aştept ?
— O să trec azi după‑amiază.
— Foarte bine, domnu’ Mihai. Vă aştept cu mare plăcere.
În unele dăţi, când îşi amintea că trebuie să‑i mai iau ceva, Constantin suna de două sau de trei ori, de fiecare dată cerându‑şi scuze, dar fără să fie prea servil, căci ştia că sunt banii lui şi că i se datorează, iar eu bănuiam în spatele acestor telefoane că pe undeva bătrânul mă împrumutase tocmai ca să mai aibă şi el pe cine primi în vizită,fie şi o dată pe lună.
