O frumuseţe de groază! Tu ai omuleţul tău?

Mai ieri discutam cu soţia despre cum îmi plac mie filmele horror (la cărţi e mai complicat!): ideea era că tot ce era de groază acolo, în filme, se termina repede: hâş, hâş, hâr, hâr, pac, pac şi gata groazaaaa!!! Pe când în viaţa reală, Oroarea poate fi atât de îndelungată! Dar şi atât de banală, banalizată…

Marian Coman, fără a fi deloc pedant, plictisitor demonstrează de câteva ori în povestirile sale fantastice această oroare a vieţii de zi cu zi, cu aceeaşi măiestrie a unui Cărtărescu sau Tudor Ganea (dar la Coman este un fel de existenţialism horror mai accentuat, parcă altoit cu spiritul unui Holden Caulfield care a gustat din… peştii banană!), ultimul, T. Ganea chiar semnând pe coperta a IV-a nişte rânduri mai mult decât măgulitoare, înrudite cu mai tot ceea ce am scris eu despre proiectata trilogie a Haiganului:

„Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia că Stephen King dă drumul unui balon roşu printr-o gaură de iepure ce conectează suburbia americană de satul şi litoralul românesc. Cu scene parcă desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar şi cu o nostalgie discretă, scrisă într-un registru realist stăpânit excelent, lui Marian Coman îi reuşesc graţia pasului pe sârmă, dar şi forţa săpăturii narative de tip şvaiţer, care perforează textul şi interconectează poveştile între ele spre un final în care zidurile se transparentizează.”

Când a apărut prima parte din Haiganu, îl numeam pe Marian Coman un (posibil) Tolkien al nostru… În Omuleţul din perete, Tolkien e departe, într-adevăr King ar fi o referinţă mai exactă, scriitorul întoarcându-se la nişte texte mai vechi, apărute în alte cărţi ale sale, introduce şi texte inedite, face hocus pocus (adică munceşte din greu, că magia literară nu este chiar atât de simplă), şi ceea ce rezultă este un manual de seducţie al posibilului cititor contemporan de fantasy…

Sunt, de fapt, trei cărţi şi un epilog, epilogul intitulându-se chiar „Omuleţul din perete”, acest personaj(-text) dintr-o carte care ar putea fi tipărită şi… cu ciocolată, într-o ediţie specială, interconectând, într-adevăr, toate scrierile, dându-le alura unui roman non-conformist, experimentalist, amintind, în multe privinţe, de serialul celebru pe când nu prea erau televiziuni prin cablu, celebru la noi, „The Twilight Zone”, revenit chiar pe 1 aprilie 2019 în prim plan, cu o nouă serie…

Totul şi toate adaptate însă la România de Sud-Est, de la Mare la Dunăre (este lumea… re-creată de puterea scriitorului „nebun”!, nebunia fiind twistul pe care mizează Coman), cu trimiteri clare la generaţia cu cheie la gât, p.12, cu ţevile cu cornete, arme cu lunete câteodată, cozile la alimente, marele dor după portocale, acţiunile desfăşurându-se şi înainte de 1989, dar şi în spaţii parcă atemporale… Dar cu siguranţă misterioase, şi predispuse la evenimente bizare, fantastice, cum ar fi un… centru de corecţie, cartierele mărginaşe, sate bântuite de „fantasticul care nu iartă pe nimeni” ş.a. Dintre prozele care dovedesc că realitatea poate fi la fel de fantastică precum… Fantasticul sau imaginarul, amintim „Degete” ( care ne duce cu gândul la episoade din „Copilăria lui Kaspar Hauser”), „Alo” (dacă suntem de acord că tot ceea ce se întâmplă „nefiresc” acolo este doar în mintea Surdului, personajul adolescent plecat să dea examen la oraş), „Lică” (un fel de Winnie The Pooh autohton martor la o grozăvie, băieţelul narator părând să moară într-un accident… culinar, ca să zicem aşa:

„…am agăţat sticluţa. I-am scos dopul şi am spus cu voce tare «Dă, Doamne, ca Lică să fie viu şi să vorbească!», apoi am luat o gură mare. N-avea gust bun şi mi s-a părut că mă arde un pic la limbă, aşa că am sărit şi mi-am umplut gura cu ciocolată, dar tot n-a fost bine. Aşa că am scuipat şi mi-a ieşit aşa, un fel de lapte din gură, amestecat cu bucăţi de ciocolată. Şi mi s-a părut că Lică vorbeşte. (…) La sfârşit, am vrut să spun ceva, dar s-a făcut întuneric şi doar un gândac în glazură albă a mai trecut de colo până colo.” (p.184-185)

De altfel, se moare („se mureşte” zice fetiţa Rafaela, de aproape trei ani) aproape precum în „Urzeala tronurilor” sau în „Haiganu”, adică mult, spectaculos şi… colorat, şi copiii se dovedesc într-adevăr nişte fiinţe fragile, foarte fragile.

Totuşi, parcă personajul principal este Cala, „Doamna Cala”, obsedanta Cala, căreia i se dedică şi o „Copilărie…, şi o tinereţe, o maturitate, o nebunie… Cala şi scriitorul, povestitorul, multitudinea de naratori care pot fi şi nişte demoni, ai creaţiei, anti-creaţiei, meta-creaţiei!

Cala:

„Avea ochi negri tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi pielea albă şi fără nici un rid, fără nici un por mai deschis decât trebuie, fără nici un coş rătăcit în deşertul fin al obrajilor, fără nicio cicatrice pierdută pe frunte. Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii care o văzuseră. (…) începeau să bâzâie, să chiţăie ori să necheze. Se bâlbâiau, se-nroşeau ori se-mpiedica. Iar Cala plutea ca o zână brunetă pe lângă mesele din restaurantele în care mâncau, pe lângă maşinile pe care le conduceau, peste plaja pe care ei îşi fluturau cearşafurile pentru a se întinde la soare, plutea prin oraşul acela micuţ aruncat la malul mării. De frumoasă ce era, Cala plutea printre clădiri stârnind şoapte, gemete şi lacrimi. Cala rupea inimi aşa cum un copil îşi rupe hârtiile, neştiind că în mâinile lui sunt ferfeniţite bancnote albastre de sute de lei.

Cala zbura atingând doar cu vârful picioarelor scândurile din garduri ori florile castanilor. Cala ştia să clipească, închizând şi deschizând cu genele ei lumea.” (p.82-83)

O Cala aproape spiriduş, aproape înger-demon care se pierde într-un labirint (labirint mişcător, caleidoscopic) de carte, devine sau mai degrabă se prăbuşeşte fiinţial într-un fel de personaj feminin negativ dickensian, şefă la acel „orfelinat” (trimitere la „El Orfanato”, produs de Del Toro! „Cala lucra într-un sanatoriu pentru copii şi-mi spunea că nu mai rezistă, că acolo se întâmplă lucruri oribile. Că mâncarea nu ajunge, că nu sunt medicamente, că-i mizerie şi că, ce e mai rău, copiii îi par posedaţi. Mi-a mai spus ceva despre o carte din ciocolată, dar eram foarte obosit şi am adormit.”, p.147) de corecţie, amantă a unuia care auzea voci care îi şopteau că o să fie rău când chiar urma să se întâmple ceva rău sau urma să aibă, de pildă, o revoluţie lovitură de stat precum cea din 1989, decembrie. Cei care s-au săturat de răsuflata aluzie la cutia de ciocolată a mamei lui Forrest Gump (spunea aceasta că viaţa este ca o cutie cu bomboane de ciocolată, niciodată nu ştii ce surpriză vei avea când o vei lua pe următoarea bomboană), vor putea folosi acum cartea de ciocolată a lui Marian Coman, un fel de „testament mistic de ciocolată” („Testamentul de ciocolată” era cartea lui Coman din 2007), supra-soluţie jkrowlingiană la jocul literar propus, o carte magică care relativizează totul: „…fiecare pagină din cartea asta e un bilet spre o altă lume. Că lumea asta a noastră devine transparentă când foloseşti cartea şi că poţi păşi prin ea fără să o atingi. Că poţi trece prin uşi fără să le deschizi, că poţi zbura ori că poţi umbla pe sub pământ, că poţi să vezi lucruri pe care în mod normal nu ai cum să le întâlneşti. Şi că poţi să priveşti în sufletul oamenilor. Că acolo vezi dacă sunt buni sau răi.” (p.106)

La pagina 114 este descrisă aşa:

„… o carte mare, ca o biblie groasă, şi zău că era făcută din ciocolată. Avea copertele groase, închise la culoarea,iar ceea ce ar fi trebuit să fie paginile era dintr-un altfel de ciocolată, ceva mai lipicioasă, de arcă nu fusese păstrată la temperatura indicată. Şi avea un miros aşa cum nu are nici un fel de ciocolată. Mirosea a cacao, a scorţişoară şi a busuioc. Mirosea a căpşune şi a mentă, a portocale, ananas şi trandafir. Zău de nu era cel mai plăcut miros pe care-l simţisem în viaţa mea!”

Dar nu este relativizată, apropo de ce spuneam mai sus, şi miza literaturii, meditaţia asupra scrierii şi scriitorului, asupra vieţii-literatură. Poate de aceea apar şi pagini de un lirism anume, amintind, de pildă, şi de „Trandafirul roşu din Cairo” sau de „Şase personaje în căutarea unui autor”: personajele din carte par a fi, măcar unele, conştiente că sunt într-o carte („Suntem într-o carte. În cartea vreunui nebun…”, p.57) sau că aparţin unui manuscris neterminat, riscând să dispară dacă scriitorul, cuprins de o lene… fantastică, nu se reapucă de scris.

Poate, după lectură, se va înţelege, sau nu, că adevăratul Dumnezeu este cititor… al cărţilor pe care unii le scriu (citat exact: „… adevăratul lor Dumnezeu este cititorul. Că doar el îi va purta mai departe, îi va face să trăiască cu adevărat.”, p.58), referinţa fiind la personaje, şi cine nu este personaj să ridice mâna şi să se întrebe:

„După ce o să mori, în cât timp crezi că vei fi uitat? Cine şi va aminti de tine şi de ce? Dar, mai întâi, chiar vrei ca oamenii să-şi amintească de tine? Chiar îţi doreşti să-i ştii chirciţi de durere fiindcă nu te mai au? Chiar vrei să-ţi ude mormântul cu lacrimi, să-ţi plivească florile din faţa crucii şi să-ţi aprindă lumânări? (…) Nu e mai bine să nu te ştie nimeni? Să treci neobservat prin viaţă şi să te grăbeşti să nu mai fii? Să îi scuteşti pe ceilalţi de nostalgii, depresii şi suspine? (…) Nu e mai bine să fii nimeni? Nu ar fi asta cea mai mare dovadă de altruism? De dragoste de ceilalţi?” (p.62-63)

Un alt aspect care subliniază faptul că nu neapărat fantasticul este miza simplă (în condiţiile în care „Nemira” este oarecum „celebră” pentru S.F. şi fantasy) este includerea cărţii într-o serie de literatură română contemporană mai mult decât promiţătoare, serie aproape nou-nouţă, coordonată de către Eli Bădică, „N’autor”. Fantastica, incredibila,… fabuloasa, sic, coordonatoare (valul de entuziasm ne aruncă prin pereţii transparenţi ai cărţii de ciocolată într-o imposibilă poveste!) ne scrie pe clapeta cărţii:

„Adevărul gol-goluţ e că tocmai ai deschis o carte fabuloasă. Poveste după poveste, personaj după personaj, întâmplare după întâmplare, Marian Coman construieşte în „omuleţul din perete şi alte povestiri fantastice” un întreg univers, palpitant, aşa cum numai un prozator autentic o poate face. Protagoniştii săi, marginali cu toţii, vor ajunge în galeria ta de personaje memorabile, îmbinarea extraordinară a realismului cu fantasticul te va năuci, iar finalul, vai!, finalul te va nelinişti.”

Aceasta deoarece, tu, cititorule, eşti deja personaj în cartea lui Marian Coman, salivând la gândul paginilor ciocolatii, şi, nu-i aşa, habar nu aveai! Şi poate numai un omuleţ de perete ar putea să te salveze sau măcar să-ţi dea o iluzie… kafkiană că ai putea să fii chiar tu, metamorfozat peste noapte, un omuleţ din peretele tău ori din al altcuiva!

A, să nu uit, sunt şi… germenii unor poveşti de dragoste care au farmecul nemuririi, Lala, o puştoaică, pe lângă Cala, revendicându-şi şi ea importanţa şi frumuseţea (da, Marian Coman parcă revelează şi acest adevăr: orice frumuseţe este, din perspectiva adevărului şi eternităţii, tot o poveste de… groază!), cu eleganţa ambivalenţei florilor de păpădii (galbene şi alb-pufoase):

„Chestia cu păpădia era în felul următor: de când ne întâlneam, ne chinuiam să găsim cel mai frumos glob de păpădie, cel mai mare şi cel mai pufos. Apoi îl ţineam în mână toată ziua, până ne despărţeam. Iar atunci, la sfârşit, Lala sufla în el făcând să zboare zecile de seminţe în toate direcţiile. Căci Lala sufla în păpădie într-un fel anume, cum nu credeam să reuşesc eu vreodată, şi seminţele explodau ca un foc de artificii. Şi, într-un fel, chiar era un foc de artificii. Era mica noastră sărbătoare.” (p.122)

Bref, o carte pentru marile vacanţe, de ţinut în braţe, de suflat către stele când îţi dai seama că lectura unei cărţi bune chiar este una dintre sărbătorile acestei scurte vieţi! Viaţă de fluture într-o lume a roboţeilor făcuţi din pachete de ţigări ca să facem aluzie la unul dintre cele mai seducătoare texte, „Albiliţa” (tot vorbeam de magia… fluturilor lui Cărtărescu ori de hipnotizatoarea lume a lui T. Ganea din „Cazemata”!), unde o puştoaică, Teodora, îl întreabă pe naratorul, puşti şi el:

„Dacă ţi-ar creşte aripi, ai avea curajul să le arăţi cuiva?”

Altfel spus, dacă ai avea omuleţul tău, din peretele tău, ai spune cuiva?

Chiar dacă ai risca un final precum cel din „Jude the Obscure”, romanul parcă prea puţin cunoscut al lui Thomas Hardy?

Omuleţul din perete şi alte povestiri fantastice de Marian Coman