O altfel de cronică … sau „de ce avem nevoie de cărțile cu interviuri”

Citesc (corect e „am citit”) o carte…. de interviuri. E ciudat să citești interviurile făcute de alții, după ce ai făcut câteva (zeci?) în ultimul an. Mă uit cu ochi critic, îmi zic că aici aș fi formulat altfel întrebarea, mă întreb multe. La multe dintre ele am scris doar „foarte bun”, dar întrebarea care-mi stăruie în minte e: cui se datorează, inervievatului sau interviatorului (întrebarea asta mi-o adresez și mie după ce fac un interviu)?

Mă bucur că, de data aceasta, n-am fost eu în rolul celui care întreabă. O spun cu toată sinceritatea! Am început să-mi dau seama cât efort se ascunde în spatele unui interviu foarte bun și câte frământări sunt în legătură cu „produsul” și cu reacțiile cititorilor. De multe ori investești atâta efort într-un astfel de demers, încât îți vine să lași totul baltă și să te apuci să citești (cel puțin) o carte sau să scrii trei cronici. Cam așa s-ar echivala munca la un interviu. Tehnic vorbind, cel care pune întrebările s-ar bucura enorm dacă ar avea un „învățăcel” care să-l ajute să descarce interviul în sine, adică să-l transcrie. Dar m-am întrebat de multe ori, în ciuda efortului uriaș de concentrare și de viteză de scriere și de tot restul, dacă m-aș priva de această muncă. În timp ce transcriu, retrăiesc cu o intensitate profundă timpul petrecut cu intervievatul, îmi aduc aminte de zâmbetele stârnite, de reacții sau de emoții, după cum îmi dau seama de multe conexiuni pe care nu le-am făcut atunci și acolo, la fața locului.

„Acum, când în locuința mea nu mai am loc de cărți, cred că vine un timp când trebuie să ne despărțim frumos de cărți, de literatură, de scris. De viață, nu-i așa? Să scriem că am învățat să ne despărțim.” (Cornel Ungureanu)

Cu Cristian Pătrășconiu mă intersectez frecvent pe la evenimentele culturale din București. I-am remarcat de multă vreme prestanța, modul rezervat de a interveni și de a puncta o anumită opinie, rafinamentul argumentării, eleganța ținuței. Evident că munca lui de la „LaPunkt” mi-e cunoscută, revista pentru care scrie și din echipa căreia face parte ne este nouă, celor din Bookhub.ro reper de comparație. Toate acestea fiind zise, vă dați seama că lecturarea cărții de interviuri „Întrebări puse La Punkt” a fost însoțită de plăcerea (re)descoperirii autorului și a felului cum a reușit să dea un nou contur unei proiect cultural închegat și bine conturat. Și mă refer aici la proiectul cultural „A treia Europă”. Nu întâmplător cartea a apărut la Editura Universității de Vest, Timișoara fiind orașul în care Cristian Pătrășconiu a locuit și și-a dezvoltat cariera timp de zece ani.

Mi-am dat seama, citind cartea, că așezarea unor interviuri între coperți nu e un lucru întâmplător, selectarea și, în special, așezarea lor într-o anumită ordine fiind cu adevărat importantă. Evident, nu criteriul cronologic primează, cel puțin de această dată. Sunt zece interviuri, cu oameni de cultură și, în aceeași măsură, creatori de cultură, oameni care au avut o viziune și care au încercat, ba chiar au și reușit, să o transpună în practică. Munca lor titanică, de ani de zile, munca de cercetare academică asiduă, obstacolele întâmpinate de-a lungul anilor, pozițiile lor vizavi de un eveniment cultural/politic/social, toate acestea se ivesc dintre rânduri. Aș numi acest prim efect la parcurgerii cărții „efectul de ansamblu”: probabil că, citind separat interviurile, așa cum au apărut ele, de-a lungul timpului, se pierde din vedere viziunea de ansamblu, unii cititori nereușind să cuprindă cu adevărat fenomenul cultural în ansamblul său. Timișoara, Banatul prin extensie firească, capătă astfel acea aură a maiestuiozității culturale, cititorii încep să priceapă cum au apărut și s-au dezvoltat în timp toate aceste idei atât de pline de sens din punct de vedere cultural. Timișoara rămâne un reper important pe harta culturii europene și să ne amintim cu acest prilej că a câștigat și titlul de capitală europeană pentru anul 2021. Succesul acelei campanii are ca fundament toate aceste proiecte culturale derulate de-a lungul a zeci de ani și datorate unor oameni ca Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi etc.

„Simplu poate fi predată literatura (contemporană, în cazul meu) altfel. În primul rând trebuie lăsat bagajul de informații de istorie literară seacă pe seama unor istorii tipărite sau de pe net, controlate atent. Mai apoi te poți apuca de literatură, de texte literare, de cununia lor cu muzica, cu artele plastice, cu filmografia, cu scriitori în carne și oase care să dovedească faptul că literatura nu este cimitir. Sau mausoleu. Mai apoi e de de mers la festivaluri de literatură, poți să te implici efectiv în susținerea lor, poți să ajungi la târgurile de carte, poți implica studenții în susținerea unei edituri-școală, să facă și corectură, să învețe cum se face redactarea și ce este redactorul de carte. Să faci mai apoi lansări, să te zbați pe chestii de marketing, să ieși cât se poate din amfiteatru. O să spuneți că asta nu e școală, eu zic că este; nu mă eschivez de la predarea clasică, o rezolv cât pot mai bine ca să mă pot apoi apropia de textele literare, ideea e să citim și ăs nu vorbim despre ce au citit alții. E așa ca și când vorbești despre amor (mai rău, despre sex) în loc să-l practici. Literatura este înainte de toate lectură, ce folos avem să știm tto felul de lucruri savante despre cărți necitite (ce alegi: sexul sau comentariul despre sex?).”(Daniel Vighi)

Unul dintre cele mai bune interviuri, din perspectiva mea, este cel cu Ioan T. Morar. Culmea, nu sunt de acord cu multe dintre cele spuse de scriitor, dar cred că tocmai această conturare a personalității lui mă determină să spun că interviul este bun: până la urmă, ce ne dorim de la un interviu? Vrem să aflăm mai multe despre intervievat? Vrem doar o punctare a unor detalii pe marginea unui eveniment anume? Vrem un portret al celui cu care se realizează interviul? Cred că cel cu Ioan T. Morar are câte puțin din toate.

„Nu mi-e dor să mă întorc în România în care Vasile Ernu (ca să iau la întâmplare un exemplu) e un mare scriitor, promovat în turnee peste hotare, iar Mircea Mihăieș e nazist. Su în care Alina Mungiu Pippidi îl găsește pe Ponta impecabil, în vreme ce Andrei Pleșu e urecheat de niște lăutari. Mă opresc aici, nu vreau să-mi stric (și să vă stric) ziua cu mai multe cazuri.” (Ioan T. Morar)

„Întrebări puse La Punkt” nu e doar o carte de interviuri. E o parte dintr-un proiect personal care pare că se consolidează pe zi ce trece. Și mă refer la demersul lui Cristian Pătrășconiu de a aduce cititorii mai aproape de mediul cultural, de a-i introduce în lumea creatorilor de cultură și de a-i „împrieteni” pe unii cu ceilalți. De aceea, cred că n-ar trebui ocolită „Întrebări puse La Punkt”.

Editura: Universității de Vest