Numele celălalt – mai multe feluri de albastru

„dacă reușea să înceapă bine un tablou, putea să dispară cu totul în tablou, dar asta se întâmpla înainte, acum nu mai e în stare să picteze, nu mai e în stare de nimic, totul e greu pentru el” (Jon Fosse)

Nu mi s-a părut deloc plicitisitor acest roman, dimpotrivă. Numele celălalt este o proză copleșitoare, în ciuda felului atipic în care este scris textul masiv, greu de prins într-o formă. Nu sunt semne de punctuație care să încheie frazele, asupra cărora se revine în fel și chip, pentru a sublinia o idee, pentru a pune un accent de lumină sau de culoare. Dacă-i dai o șansă și nu rămâi la prejudecăți, dacă îl citești pur și simplu de la un capăt la altul, fără verdict, fără fragmentări, „Numele celălat” se dovedește un text filosofic exemplar. Romanul lui Jon Fosse este un eseu despre singurătatea artistului în raport cu viața obișnuită. Cu natura sa hipersensibilă, cu slăbiciunile sale omenești, artistul nu face față realității, pentru că nici nu trăiește deplin în „realitatea” comună. Pentru el, lumea există doar ca imagine ce poate fi transpusă în pictură.

„mă văd stând din nou în scaunul meu și privind într-un punct fix spre Marea Sygne, spre reperul meu, acolo unde ajunge vârful pinilor care îmi cresc sub fereastră, în pătratul din mijloc al ferestrei, în partea dreaptă, pentru că ferestrele sunt împărțite în două laturi identice, iar fiecare dintre ele e împărțită în trei ochiuri dispuse vertical, iar din ochiul din mijloc al laturii drepte se văd vârfurile pinilor și mă uit la pini și în linia mea de ochire apar valurile mării în întuneric și mă văd mergând spre mașina parcată în fața Galeriei Beyer, îmbrăcat în paltonul meu negru și cu geanta mea de piele maro pe umăr…” (p. 14)

Personajul explorează singurătatea stând nemișcat ore întregi, într-o încăpere în care nu mai e nimeni. Privește geamul de la bucătărie ca și cum acesta ar fi un tablou înrămat. Și de aici începe povestea lui Asle, ca o curgere necontenită de ape, aparent monotonă – nici tristețile nu sunt toate la fel, au nuanțe.

În fiecare ochi de fereastră se află de fapt un peisaj. Asle pictează în ulei, face asta de când se știe, iar tablourile sale se vând repede, din păcate mai ales atunci când seamănă perfect cu realitatea. Lipsa de gust a publicului, care are totuși apetit pentru artă, este uimitoare. Asle a învățat să ascundă în tablou lucrurile cu adevărat valoroase, elemente de esență, care sunt vizibile doar pentru el.

Primul lucru pe care îl observi la această proză neobișnuită este că frecvent capătă aspect de poezie. Enunțurile au o dinamică aparte, lentă, asemănătoare ninsorii care nu se grăbește să se aștearnă pe sol, o plutire care aduce multă lumină. Constant, simți că sintaxa își pierde articulațiile, pulverizând sensurile. Înțelesul se face praf, câteva clipe, apoi melodia monotonă de fundal a prozei se reia și restaurează sensul mare al textului. Cuvintele se așază în fraze care creează impresia că nu se vor termina niciodată, că ar putea relua povestea lui Asle la nesfârșit.

Sunt în roman două personaje cu același nume: Asle. E greu de spus care dintre cei doi pictori vorbește despre culori:

„Știi măcar cum se numesc culorile? zice Asle

Da, zice Sora

Nu sunt foarte multe, zice el

Sunt mult mai multe culori decât există nume pentru toate, sau cel puțin mult mai multe decât câte nume știu eu, zice el

Evident, zice Sora

Galben, albastru, alb, zice Asle

Și roșu, maro, negru, zice ea

Și violet, zice el

Da, și mult mai multe de-atât, zice Sora

și Asle zice că așa e, fiindcă nuanța casei albastre e total diferită de albastrul cerului sau de albastrul mării sau de albastrul rochiței, zice, n-are decât să se uite și ea

Uită-te ce diferite sunt culorile între ele, albastrul casei și albastrul rochiței, zice el și zice apoi că niciodată culorile nu sunt identice și că mereu se schimbă, și că asta ține de lumină, zice, așa că n-are niciun rost să numești toate culorile care există, ar fi atâtea nume că nimeni nu le-ar mai putea ține minte, zice și Sora zice că albastrul e, totuși, albastru, iar galbenul rămâne galben, zice” (pp. 266-267)

Felul acesta de a scrie revelă gânduri în zigzag, în alunecare continuă, creatoare de tensiune. Sunt gânduri măcinate de o moară de gânduri donquijotescă. În peisaj, cel interior, aidoma cu cel exterior, spectaculoasă e doar ninsoarea. În rest, totul e previzibil și repetabil la nesfârșit. Drumurile sunt aceleași, întâlnirile, oamenii, durerile, amintirile. Singurătatea e deplină, cum deplină este și liniștea unei vieți în care nu există nimic în afară de pictură. Arta ocupă tot spațiul existenței, arta cere un devotament total:

„fiindcă, chiar dacă-mi place să pictez, adesea e multă suferință în ce pictez, și într-un anume sens și în mine însumi, pentru că aceste imagini pe care le țin în mine se leagă aproape toate de ceva a cărui amintire mă doare, lumina amintește mereu de întuneric, așa e, și există și pictori care nu vor să renunțe la tablourile lor, vor mai degrabă să le păstreze pentru ei, nu vor să le vândă nicicum, dar eu mă bucur de fiecare dată când reușesc să vând vreo pictură, când reușesc să scap de ea” (p. 216)

„a vinde un tablou e o bucurie în sine, trebuie să recunosc că și pentru mine e la fel, când vând un tablou, dau de la mine, aproape ca un cadou, și lumina care se ascunde în tablou, e ca și cum aș da mai departe un cadou pe care l-am primit la rândul meu, sunt plătit pentru tablou și atât, dar nu și pentru lumina care se ascunde în el, fiindcă pe aceea am primit-o și eu la rândul meu și trebuie să o dau mai departe, și această lumină cel mai adesea e strâns legată de ceva dureros, de durere, de suferință, pot să zic așa, dacă nu e prea mult spus, și sunt plătit pentru tabloul în sine, pentru imagine, nu pentru lumina din ea, și cine cumpără tabloul ajunge să împărtășească din lumină, din disperare, din durerea care sălășluiește în lumină și dacă în tablou nu se găsește lumină, atunci refuz să-l dau, un tablou nu e gata până nu are lumină în el, chiar dacă lumina asta e invizibilă, îmi zic, chiar dacă nimeni altcineva n-o poate vedea, ci numai eu, așa că trebuie să se afle acolo” (pp. 216-217)

Dacă există în roman o referire puternică la religie, atunci aș zice că rugăciunea lui Asle are legătură cu arta, cu nevoia lui de a găsi liniștea, lumina și inspirația. În viața artistului nu există nimic altceva în afară de pictură, nici familie, nici preocupări secundare, nici măcar gândul gloriei. Asle are smerenie în sens autentic. Modestia lui nu se referă la talent, care nu este validat de nimeni în afară de el, cel care semnează tabloul – talentul este copleșitor, este o chemare permanentă de care Asle se simte împovărat când nu-i găsește expresie. Modestia lui Asle, cel care trăiește în dublu exemplar, este a unui om neiubit. Asle este prea singur, unul a fost părăsit, abandonat de copii, celălalt a rămas văduv. Rugăciunea se identifică total cu gândurile sale care se rotesc în gol, atingând în cele din urmă lumina:

„momentele astea când în care stau nemișcat și privesc în gol, în care mă golesc de tot și mă umplu de liniște, ele sunt cele mai adevărate rugăciuni pe care le spun, și după ce mă afund în liniștea asta, în starea asta, pot să rămân acolo multă vreme, pot să stau multă vreme așa, pierzând noțiunea timpului, stând nemișcat și privind pur și simplu în gol, și devin, într-un fel, tocmai nimicul în care mă holbez atât de insistent, nu știu cât de mult pot sta așa, dar pot să rămân așa mult, mult de tot, iar aceste ore de liniște totală se metamorfozează și devin lumina din tablourile mele, lumina care se ivește din întuneric, care devine întuneric luminos” (pp. 214-215)

Numele celălalt este identic cu numele fundamental, despre care se crede că are puterea de a fixa datele unui destin. Raportul artistului cu omul obișnuit stă, previzibil, sub semnul unui eșec. Pictorul este interesat strict de lucrurile care îi compun universul: pânză, pensule, tuburi de culori, Școala de Arte, cărțile de specialitate, spațiul expozițional. Contactele sale cu lumea sunt reduse, fiindcă nu în lume, ci în singurătate găsește artistul ceea ce caută, frumusețea și lumina.

O durere ținută prea mult timp în miezul ființei provoacă secătuirea inspirației și a energiei. Multe secvențe din roman, saturate de elemente vizuale, sunt prin latura lor descriptivă autentice pasteluri spirituale, imagini saturate de metafizic:

„opresc motorul și cobor pe zăpadă, care s-a depus deja într-un strat consistent, totul e alb, pe jos și pe copaci e zăpadă și eu stau și mă uit la zăpada care cade din ce în ce mai încet și apoi cade doar câte un fulg, ici și colo și apoi ninsoarea se oprește, și, Doamne, cum se luminează totul când e alb, zăpada dă serii lumină, și acolo, pe cărarea acoperită de zăpadă care ocolește locul de joacă, văd o pereche mergând mână în mână, sunt aceiași doi pe care i-am văzut mai devreme astăzi, cu siguranță, asta înseamnă că nu a fost doar o închipuire” (p. 127)

Pictorul Asle urmărește îndeaproape viața altui pictor, care se numește tot Asle. Convenția romanului este să ne imaginăm că viața ar putea fi trăită în dublu exemplar. Asle e bolnav, e în pragul unei crize severe. A căzut în zăpadă și, cum e deja întuneric, ar putea muri înghețat până dimineață. Are noroc, Asle este găsit de Asle la timp. Asle e dus la spital de Asle. E într-o stare foarte gravă, atât se poate spune. Informația medicală e confidențială, dar nimeni din familie nu e de găsit, familia nu poate fi contactată. Câinele lui Asle trebuie scos din apartament. Există proceduri pentru pacienții care au acasă animale de companie. Spitalul își face datoria, iar câinele lui Asle ajunge în grija celuilalt Asle.

Condiția artei și a artistului este, dincolo de bogăția de trăiri și idei, o temă fundamentală a acestei scrieri puternice. Crucea Sfântului Andrei este reprezentată stilizat pe copertă prin două dungi în culori diferite. Această cruce este purtată de un Andrei Rubliov, trăitor în altă paradigmă culturală, un om a cărui menire este să vadă lumina acolo unde ceilalți nu o văd și să o aducă pe pânză, să o facă vizibilă. Când pictează bine, Asle simte că dispare el însuși în tablou.

Câteva inflormații despre autor aflăm din prezentarea editurii:

Jon Fosse (n. 1959) este prozator, poet și dramaturg norvegian, unul dintre marii scriitori ai vremurilor noastre. Cariera sa prolifică a debutat în 1983, odată cu romanul Roșu, negru. A început să scrie teatru în 1993, iar piesele sale au cunoscut un succes nemaiîntâlnit, fiind jucate de peste o mie de ori pe scenele din toată lumea. Opera lui este tradusă în mai bine de 50 de limbi, iar numele îi e menționat în fiecare an pe lista nominalizărilor la Premiul Nobel pentru Literatură. Numele celălalt. Septologie I-II este primul său roman tradus în limba română.

Las mai jos alte fragmente:

„mă întind iar pe pat și mă înfășor strâns în plapumă și îmi adun gândurile și mă rog la Dumnezeu să-l ajute pe prietenul meu Asle, să-l pună pe picioare, e prea tânăr să moară, pictează prea bine ca să moară deja, nu vreau să zic că știu mai bine decât Dumnezeu ce e mai bine pentru el, dar vreau și pot, cu toată modestia și cu toată seninătatea de care sunt în stare, să mă rog la Dumnezeu să-l țină pe Asle în viață, să-l facă iar sănătos” (p. 215)

„compunerile mele la școală nu erau catastrofale și eram destul de bun și la engleză, vorbeam chiar fluent, și chiar și la germană, și acum mai citesc cărți în germană și în engleză, chiar dacă sunt multe cuvinte și expresii pe care nu le înțeleg, dar reușesc cumva să-mi dau seama despre ce-i vorba, mai citesc și cărți în suedeză și daneză, bineînțeles, am început să citesc cărți în original pe când urmam cursurile Școlii de Artă, pentru că multe dintre cărțile pe care profesorul Christie ni le recomanda erau scrise în germană sau engleză, dar mai ales în germană, și uneori și în suedeză sau daneză, foarte rar era ceva în norvegiană, și atunci mereu în bokmål, niciodată în nynorsk, și multe dintre ele le-aș fi citit dacă aș fi avut curaj să intru pe ușa prestigioasei Biblioteci Universitare și să întreb dacă pot împrumuta, aveam voie să împrumut, de vreme ce eram la Școala de Artă, și puține dintre cărțile recomandate de profesorul Christie se aflau la Biblioteca Publică, așa încât citeam și tot citeam fără să înțeleg nici măcar jumătate din ce citeam, poate mult mai puțin de atât, dar nu conta atât de mult, fiindcă înțelegeam măcar anumite lucruri, iar ce înțelegeam se cristaliza în gânduri și idei care m-au ajutat să înțeleg din ce în ce mai mult din limba în care citeam, chiar dacă aveam dicționare la îndemână, nu-mi plăcea să mă întrerup ca să caut cuvinte în ele, așa că preferam să ghicesc sensul unui cuvânt, care cel mai adesea reieșea din context, cuvintele capătă un sens propriu în raport cu alte cuvinte, așa că pot să spun că m-am descurcat destul de bine la limbi străine” (pp. 212-213)

„îmi lipsește simțul spațiului, simțul orientării, și sunt neîndemânatic, în sfârșit, singurul lucru pe care știu să-l fac e să pictez, trăiesc din pictură, iar asta e bine și e rău în același timp, dar măcar te obligă să fii perseverent, să pictezi tablou după tablou, măcar atât, când nu pictez, adesea mă surprind stând ceas după ceas și privind în gol, total nemișcat, pot să stau mult nemișcat, privind în gol, fiindcă e ca și cum ideile bune de acolo vin, ca și cum din acel nimic poate răsări ceva adevărat și palpabil, poate răsări ceva care transmite foarte multe, iar acest ceva se transformă într-o imagine” (pp. 213-214)

„eu nu reușesc să-mi amintesc data nașterii și-l întreb pe Asle când e născut și el răspunde că ce cred despre el, cred cu adevărat că-și amintește lucruri de genul ăsta, zice el și ea cere datele de contact ale familiei, cum să nu, iar eu zic că sunt doar un prieten, dar că știu că părinții lui au murit și că mai are o soră, dar și ea a murit, Alida cred că o chema, dar de ce zic asta tocmai acum? mă gândesc, apoi îi zic femeii de la ghișeu că e divorțat de două ori și că are trei copii, un băiat care-i mare și încă doi copii mai mici, un băiat și o fată, și ea mă întreabă dacă le știu numele și adresele și eu zic că nici măcar numele nu le știu, pentru că nu vorbește decât despre Băiețel, care e mare acum și trăiește în Oslo, apoi Fiu și Fiică, care trăiesc acum cu mama lor pe undeva prin Trøndelag, singurul lucru pe care-l știu cu siguranță e că prima lui soție se numea Liv și cea de-a doua se numea Siv, numele de familie, adresele și alte lucruri de genul ăsta nu le știu” (p. 154)

„ceea ce este frumos în viață devine odios în pictură, tocmai pentru că, într-un fel, e prea frumos în realitate, o pictură bună trebuie să conțină și întunecime, dar poate, poate aș reuși să pictez cei doi îngeri de zăpadă care vor dispărea, care se vor topi? poate voi face o asemenea imagine să strălucească? mă gândesc și îmi dau seama că în acest moment, exact în clipa asta, o altă imagine mi s-a fixat irevocabil în minte și nu va mai dispărea niciodată, încă o imagine care a intrat în mine și pe care va trebui s-o pictez ca să mă descotoresesc de ea (p. 130)

„gospodăria lui Åsleik se află la aproximativ un kilometru în interiorul fiordului Sygne și Åsleik zice că ce ciudat, ce tablou bizar am început să pictez, cele două linii, o linie violet și o alta maro, zice, iar eu îmi dau seama că n-am chef să discut despre asta, niciodată nu mi-a venit să vorbesc despre un tablou la care lucrez, dar de fapt nici despre cele pe care deja le-am pictat, dacă pictura e gata, trebuie să zică totul de la sine, nici mai mult, nici mai puțin, pictura transmite în felul ei mut tot ceea ce trebuie să transmită, și dacă nu e gata nu se poate spune cum va deveni până la urmă, ce va ajunge să spună, și după toți acești ani chiar și Åsleik trebuie să-și fi dat seama că nu-mi face plăcere să vorbesc despre tablourile mele, despre ce reprezintă, despre ce înseamnă, nu suport discuțiile de genul ăsta, absolut deloc, iar acum Åsleik începe să bată din gură despre cele două linii ca și cum ar reprezenta, într-adevăr, doar două linii care se intersectează, și îi zic că e Crucea Sfântului Andrei, iar el repetă aceste trei cuvinte cu asemenea emfază că tresar și observ cât de mândru e că știe ce înseamnă” (p. 124)

„e îmbrăcat la fel ca mine, pantaloni negri și pulovăr, și pe spătarul scaunului de lângă măsuța de cafea e agățată o jachetă neagră de catifea identică cu cea pe care o port acum și care obișnuia să atârne pe scaunul de la masa rotundă, și părul îi e cărunt și seamănă cu al meu, adunat cu un elastic negru într-o coadă la spate, și barba lui e căruntă și inegală, și eu am petice albe de barbă pe care le scurtez o dată pe săptămână, îmi zic și îl văd pe Asle zăcând pe canapea și tremurând din tot corpul (p. 20)

Numele celălalt de Jon Fosse