Până nu se răcește cafeaua e primul volum dintr-o serie de patru, celelalte trei fiind Fericire într-o ceașcă de cafea, Până nu se șterg amintirile, respectiv Înainte să ne luăm rămas-bun. Un succes editorial de care Toshikazu Kawaguchi se bucură din plin, ceea ce justifică alegerea Editurii Litera de a traduce cele patru volume în ultimii ani. Iolanda Prodan este cea căreia îi datorăm versiunea în limba română, iar pentru ajutorul acordat în timpul interviului îi mulțumesc doamnei Raluca Nicolae, profesoară la Centrul de Studii Japoneze „Angela Hondru“.
Toshikazu Kawaguchi la Instituto Cervantes de Bucarest – octombrie 2024
***
Veniți dintr-un spațiu cultural în care reperele spațio-temporale au alte conotații decât cele europene. Cu toate acestea, convertiți dimensiunea temporală, astfel încât poveștile sensibilizează pe toată lumea. De ce joaca cu timpul și nu joaca cu spațiul?
Eu sunt scenarist, în primul rând, și-mi încep toate poveștile, toată scrierea pornind de la titlu. Am fost într-o situație asemănătoare: am fost într-o cafenea, îmi beam cafeaua liniștit, mă gândeam „despre ce să fie oare următorul meu roman” și mi-a venit brusc ideea „până nu se răcește cafeaua”. E un interval de timp foarte mic și m-am gândit ce poate face omul într-un interval de timp atât de mic, până nu se răcește cafeaua. Haideți să încercăm să se întâmple un miracol sau să-l facem să se întoarcă în trecut, în acest răstimp foarte scurt.
Din ce în ce mai multă lume are impresia că timpul se scurge prea repede, că nu mai avem suficient timp să ne bucurăm de ceea ce avem. Din ce în ce mai puțin timp pentru tabieturi. Câtă cafea bea un japonez obișnuit? Întreabă cineva care bea foarte multă cafea pe zi! 🙂
În general, pentru mine cafeaua este un stimulent. Înainte să mă apuc de lucru, când am ceva important de făcut, ca să-mi dau un imbold cerebral, beau cafea. Practic, nu pot să spun câtă cafea beau, pentru că genul de meserie pe care o practic, respectiv să scriu, nu are o limită de timp, de la o anumită oră la o anumită oră, cum e în corporații. Neavând o limită de timp, atunci când știu că e ceva important de făcut și-mi trebuie concentrare, apelez la cafea. Când nu-mi vin idei deloc, încep să mă perind prin diferite cafenele, uneori schimb și trei astfel de locuri, poate, poate îmi vine ideea.
Cafenelele sunt astăzi, în postpandemie, spații de muncă pentru cei care lucrează online, freelanceri care n-au nevoie de un birou într-un turn construit special pentru corporații și firme. În cafeneaua Funiculi Funicula nu e loc pentru freelanceri, ci doar pentru oameni care au nevoie să se împace cu propriul trecut. De ce e atât de important pentru noi, cei de astăzi, să facem pace cu trecutul?
Cred că este foarte important să ne întoarcem în trecut. Sigur că în romanul meu această întoarcere în trecut este un element fantastic, dar eu personal sunt un om care găzduiește foarte mult regrete, poate pentru că m-am certat cu prietenii din nimic și regret acest lucru și cred că este important să nu dăm atâta importanță lucrurilor respective, ci mai degrabă să reușim să fim față-în-față și să ne bucurăm de ce avem.
Kei, Nagare și Kazu sunt personajele de a căror prezență și evoluție depinde existența poveștilor în sine. Care personaj este personajul zero, cel de la care a plecat totul?
Kazu este acest personaj, cea care toarnă cafeaua.
Interesant! 🙂
Au o însemnătate aparte numele lor. Kazu înseamnă „număr”, Nagare însemnă „a curge”, deci curgerea timpului și Kei vine din expresia „a calcula”, „a pune cifrele cap la cap”. Fiecare dintre ei au legătură, direct sau indirect, cu timpul. În toate numele personajelor intră câte o cifră! O ideogramă care pentru cei care nu știu japoneză nu este evidentă. Aici ar fi fost interesantă o notă de subsol. În Yaeko, de exemplu, intră cifra opt, în Kumi (sora mai mică a ei) intră cifra nouă. În numele Goro intră cifra cinci. Deci, a fost intenționat să găsesc nume de personaje cu cifre incluse.
Bănuiam că au o semnificație anume numele, dar nu mă așteptam la legătura cu cifrele. Fiindcă vorbim de nume, de exemplu, pentru mine Funiculi Funicula are legătură cu opera; „Funiculì, funiculà” are parte de niște interpretări celebre de-a lungul anilor; Luciano Pavarotti și Andrea Bocelli sunt doi cântăreți de operă care au cântat-o cu succes de-a lungul timpului.
Familia este mai mult decât o instituție socială, e o valoare în sine. Oamenii din cele patru volume se raportează la familie în moduri specifice. Cât de importantă este pentru dvs familia? Câtă cafea beți împreună cu cei apropiați?
Familia mea, paradoxal, nu bea cafea. Cred că sunt singurul din familie care bea cafea, mama mea sigur bea numai ceai. Pentru că ați menționat familia, să vă spun două lucruri despre a mea. Tatăl meu a murit, din păcate, când eram în școala generală, mama ne-a crescut pe noi, cei trei frați și sunt foarte recunoscător că o femeie singură a reușit să ne crească.
Ritualul ceaiului în cultura japoneză e un ritual foarte special, am băut de câteva ori ceai făcut după un asemenea ritual, e o experiență în sine.
Toshikazu Kawaguchi la Instituto Cervantes de Bucarest – octombrie 2024
V-ați plimbat mult cu cele patru volume prin lume. Sigur aveți multe mesaje primite de la cititori, dar la fel de sigură sunt că au fost câteva care v-au determinat să mai scrieți o poveste sau încă un volum. Ne puteți spune și nouă un astfel de mesaj?
În ultimii trei ani am avut multe astfel de turnee și atunci când au fost sesiunile de autografe cititorii îmi pun întrebări sau îmi transmit mesaje. De exemplu, luna trecută am fost într-un turneu de promovare la New York și a venit la mine un bărbat în jur de 30 de ani care mi-a împărtășit povestea lui; s-a certat cu fratele mai mic, din păcate s-a întâmplat ceva și fratele a murit, iar bărbatul regreta foarte mult acest lucru (că au rămas certați). A citit cartea mea, cea de-a treia povestire din primul volum, în care sunt cele două surori (una mai mare și cealaltă mai mică) și una dintre ele moare într-un accident rutier; așa și-a dat seama că poate să fie și un alt gen de abordare, una mai luminoasă, a trecutului. Acest bărbat a zburat special din Mexic până la New York ca să-mi transmită acest lucru, ceea ce m-a impresionat foarte mult.
Dimensiunea terapeutică a poveștii, într-adevăr, pe care am intuit-o și eu.
În librăria din New York era un raft special pentru cărțile așa-zis terapeutice, cu putere de vindecare și am fost întrebat dacă am intenționat să scriu o astfel de carte.
Și le puneți pe un astfel de raft sau nu?
Inițial, n-am avut intenția asta, dar mi s-a spus și am conștientizat și eu acest lucru și am fost fericit că au luat această cale cărțile mele.
Eu întotdeauna am crezut în puterea vindecătoare a poveștii.
Cred că se poate încadra și povestea mea în acest gen. Gândindu-mă ulterior, mi-am dat seama că poate că au fost cititori care n-au fost în mod special impresionați, dar peste trei sau patru ani confruntându-se cu situații similare cu cele din roman o să reviziteze poveștile și o să-și dea seama că oferă și soluții. Visul meu (idealul meu) ar fi ca și la 200 de ani după ce am scris cartea, cei care o citesc să-și poată repara inimile și rănile sufletești.
Răcirea cafelei e un reper temporal în cele patru volume, o condiție esențială pentru ca povestea să se întâmple. Mie, în schimb, mi se pare mult mai greu de respectat constrângerea de a nu se ridica deloc de pe scaun, ceea ce-l transformă pe cel care bea cafeaua într-un fel de privitor la propria lui viață. În felul acesta, cuvântul și nu imaginea capătă putere decisivă în înțelegerea propriului destin. Dacă ar fi să mai adăugați un singur ingredient necesar pentru câștigarea clarviziunii, care ar fi acesta?
Să zicem că ar fi o regulă. Nu se poate schimba trecutul, dar se poate schimba viitorul, în funcție de ceea ce afli.
Vă beți cafeaua scriind povești? Cafeaua cea mai bună pentru dvs este cea băută în liniște/singurătate sau în mijlocul oamenilor, împreună cu prieteni/cunoscuți?
În liniște prefer. Să nu vină chelnerul din cinci în cinci minute să mă întrebe dacă mai vreau o cafea, să nu-mi pierd șirul gândurilor, să nu fiu deranjat.
Asta se întâmplă foarte mult la americani, că tot ați fost la New York recent.
Uneori mă gândesc că e un mod subtil de a-mi spune să plec și-mi pierd din concentrare. 🙂
Cești sau căni? La filtru sau fiartă? Cu arome sau neagră și foarte tare?
Cești. Nu am tabieturi legate de un anume tip de cafea, atât timp cât cafeaua e gustoasă, sunt fericit. Am făcut și experimentul să-mi cumpăr boabele și să mi le râșnesc singur, dar a ieșit o cafea foarte rea și atunci mi-am zis „nu e chiar așa ușor să-ți faci o cafea bună”. 🙂
Până nu se răcește cafeaua… completați dvs astfel încât să provocăm cât mai mulți cititori să vă citească volumele.
Nu am o continuare propriu-zisă; ceea ce am vrut să sugerez prin „până nu se răcește cafeaua” este că e vorba de un timp foarte scurt în care oamenii reușesc să-și schimbe sentimentele sau să producă o schimbare în inimile lor. De ce nu, poate că cititorul ar trebui să completeze această expresie.
Mie această expresie îmi aduce aminte de faptul că timpul chiar este foarte prețios.
Este o expresie foarte utilizată în japoneză, e ambiguă și tocmai pe această ambiguitate am mizat când am pus titlul romanului.
