În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci în vîrstă de 16 ani, este arestată, apoi torturată şi condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la şcoală împreună cu alţi tineri atunci cînd, în urma revoluţiei din Iran, propaganda islamică şi studierea Coranului deveniseră mai importante decît disciplinele de învăţămînt. În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deţi-nuţii, se îndrăgosteşte de ea şi o salvează din faţa plutonului de execuţie folosindu-şi legăturile cu ayatollahul Khomeini. Preţul pe care i-l cere în schimb este covîrşitor: va trebui să-l ia de soţ şi să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie şi Andre Nemat, tînărul pe care îl iubeşte, vor avea de suferit. Marina va trebui să accepte şi, din condamnată la moarte, va deveni prizonieră pe viaţă a statului iranian şi a bărbatului care ţine în mîini soarta ei şi a familiei sale. Dramatice, pline de pasiune şi sensibilitate, amintirile ei au fost traduse şi publicate în zeci de ţări din întreaga lume.
„Marina Nemat spune o poveste sfîşietoare despre iertare, speranţă şi dragoste răbdătoare; ea dă glas istoriilor nespuse, trecute sub tăcere de revoluţia din Iran.” (Publishers Weekly)
Marina Nemat s-a născut în 1965 în Iran, ţară pe care a părăsit-o în 1991 împreună cu soţul şi copilul ei pentru a trăi în Canada. A mai scris volumul de amintiri After Tehran: A Life Reclaimed. În 2007 i s-a decernat Premiul Demnităţii Umane de către Parlamentul European şi asociaţia culturală Europa 2004.
-fragment-
A doua lovitură: mi s-a oprit respiraţia în gâtlej. Cum era posibil să doară ceva atât de tare? Am încercat să mă gândesc la o metodă care să mă ajute să o suport. Nu puteam să urlu, fiindcă nu mai aveam suficient aer în plămâni.
A treia lovitură: zvâcnetul cablului şi durerea orbitoare care i-a urmat. În minte îmi suna doar „Ave Maria”. Loviturile veneau una după alta, iar eu mă rugam, luptându-mă cu durerea. Îmi doream să leşin, dar nu s-a întâmplat asta. Fiecare lovitură mă ţinea perfect trează pentru următoarea.
A zecea lovitură: mă rugam la Dumnezeu să-mi aline durerea.
A unsprezecea lovitură: mă durea mai mult decât toate celelalte dinainte.
Te rog, Doamne, nu mă lăsa singură. Nu mai pot.
Nu se mai termina. Durere crâncenă, fără sfârşit.
Au să se oprească dacă le dau câteva nume… Ba nu, n-au să se oprească. Vor să afle despre Shahrzad. Oricum nu ştiu nimic despre ea. Doar n-au să mă lovească la nesfârşit. Am să suport totul, lovitură cu lovitură.
După şaisprezece lovituri, nu am mai numărat.
Durere.
— Unde se află Shahrzad?
Le-aş fi spus dacă aş fi ştiut. Aş fi făcut orice, numai să înceteze.
Lovitură.
Înainte simţisem diferite tipuri de durere. Mi-am rupt mâna odată. Dar acum era mai rău. Mult mai rău.
— Unde se află Shahrzad?
— Chiar nu ştiu!
Agonie.
Glasuri.
Când Hamehd s-a oprit, am mai avut putere doar să întorc capul şi să-l văd ieşind din încăpere. Ali mi-a scos cătuşele şi mi-a dezlegat gleznele. Mă dureau picioarele, dar durerea insuportabilă dispăruse, fiind înlocuită de un gol liniştitor, care mi se răspândea prin vene. O clipă mai târziu, abia îmi mai simţeam trupul şi pleoapele începeau să mi se îngreuneze. Am simţit şiroaie reci pe faţă. Apă. Am scuturat din cap.
— Leşini, Marina. Hai, ridică-te în fund! Mi-a spus Ali.
M-a tras de braţe şi m-am ridicat în capul oaselor. Mă simţeam de parcă m-ar fi înţepat o sută de albine în picioare. Mi le-am privit. Aveam labele picioarelor roşii-vineţii şi foarte umflate. Eram surprinsă că nu-mi crăpase pielea.
— Acum ai ceva să-mi spui? M-a întrebat Ali.
— Nu.
— Să ştii că nu merită!
M-a privit furios.
— Vrei să te mai batem o dată? Picioarele tale vor arăta mult mai rău dacă nu vorbeşti.
— Nu ştiu nimic.
— Ăsta nu mai e curaj! E prostie! Ai putea foarte uşor să fii executată fiindcă refuzi să colaborezi cu guvernul. Nu-ţi face una ca asta!
— Nu-mi faceţi voi una ca asta! L-am corectat.
M-a privit pentru prima dată drept în ochi şi mi-a spus că aveau toate numele de la şcoala mea…
— Cred că-mi spui adevărul în ceea ce o priveşte pe Shahrzad, mi-a spus. Nu face pe eroina: s-ar putea să-ţi pierzi viaţa. Hamehd e sigur că faci parte din Fadayian, dar eu nu sunt de aceeaşi părere. O membră Fadayian nu s-ar ruga la Fecioara Maria în timp ce e torturată.
Nu-mi dădusem seama că mă rugam cu voce tare.
L-am întrebat dacă-mi dă voie să mă duc la toaletă, iar el ma luat de braţ şi m-a ajutat să mă ridic. Eram ameţită. A pus o pereche de şlapi pe podea, în faţa patului. Îmi erau cu cel puţin patru numere mai mari, dar, din cauza picioarelor umflate, mă strângeau. M-a durut când i-am încălţat. M-a ajutat să traversez încăperea. Nu-mi era uşor să-mi menţin echilibrul. Odată ajunşi la uşă, mi-a lăsat braţul, mi-a dat eşarfa şi mi-a spus să mă leg la ochi. M-am conformat. Mi-a pus o bucată de sfoară în mână şi m-a îndrumat până la uşa băii. Am intrat, am răsucit robinetul şi m-am spălat pe faţă cu apă rece. Brusc m-a năpădit un val de greaţă, mi s-a contractat stomacul şi am vomitat. Mă simţeam de parcă aş fi fost tăiată în două cu un cuţit. Urechile îmi ţiuiau foarte tare şi m-am cufundat în beznă.
Când am deschis ochii, nu ştiam unde sunt. Pe măsură ce mintea mi se limpezea treptat, mi-am dat seama că nu mai eram în baie, ci eram întinsă pe patul de lemn pe care mă torturaseră. Ali stătea pe un scaun şi se uita la mine.Mă durea capul foarte tare şi, când am pus mâna, am dat de un cucui mare în partea dreaptă a frunţii. L-am întrebat pe Ali ce se întâmplase şi el mi-a spus că, la baie, căzusem şi mă lovisem la cap. Mi-a mai spus că medicul mă examinase şi nu aveam nimic grav. Apoi m-a ajutat să mă aşez într-un scaun cu rotile, mi-a pus din nou eşarfa la ochi şi m-a scos din încăpere. Când mi-a scos eşarfa de la ochi, ne aflam într-o încăpere foarte mică, fără ferestre, cu o toaletă şi o chiuvetă în colţ. Pe podea se aflau două pături gri, de armată. M-a ajutat să mă întind şi m-a acoperit cu o pătură. Era aspră, ţeapănă şi mirosea a mucegai, dar nu-mi păsa. Muream de frig. M-a întrebat dacă mă doare ceva şi am dat din cap în semn că da, întrebându-mă de ce era aşa amabil. A plecat, dar s-a întors după câteva minute, însoţit de un bărbat între două vârste, îmbrăcat în uniformă militară, pe care l-a prezentat drept doctorul Sheikh.
Medicul mi-a făcut o injecţie în braţ, apoi el şi Ali au plecat din celulă. Am închis ochii şi m-am gândit la casa noastră. Îmi doream să mă pot cuibări în patul bunicii, aşa cum făceam când eram copil, ca să-mi spună că nu aveam de ce să mă tem, că fusese doar un vis urât.
