Înainte de cădere – Noah Hawley
Într-o seară cețoasă de vară, unsprezece oameni se îmbarcă într-un avion cu destinația New York. Peste șaisprezece minute, se întâmplă catastrofa: aeronava se prăbușește în ocean. Singurii supraviețuitori sunt un pictor și un băiețel de patru ani, dintr-o familie de bogătași.
Înainte de cădere plonjează în viețile pasagerilor dispăruți. Coincidențe ciudate indică o conspirație. A fost voia destinului să dispară atâția oameni influenți sau a fost o mână criminală? Autoritățile vor să afle adevărul, iar cei care au supraviețuit devin protagoniștii unei relații de o mare fragilitate, într-un roman uimitor, care vorbește despre soartă și mai ales despre legăturile dintre oameni.
„Unde anume se intersectează viața cu arta? Pentru Gus Franklin coordonatele sunt trasate cu precizie de GPS. Arta și viața intră în coliziune într-un hangar din Long Island. Aici sunt atârnate acum douăsprezece picturi, acoperite de umbre jucând în lumina ce intră prin geamurile mate. Ușile mari ale hangarului sunt închise pentru a ține la distanță ochii indiscreți ai camerelor de luat vederi. Douăsprezece reprezentări fotorealiste ale dezastrului omenesc, agățate cu sârme de pereți. La insistențele lui Gus, s-a procedat cu mare grijă pentru a evita deteriorarea lucrărilor. În ciuda teoriei tendențioase a lui O´Brien, Gus este convins că nu au reușit decât să hărțuiască victima și nu dorește câtuși de puțin să fie el răspunzător pentru discreditarea renumelui unui artist sau pentru răpirea șansei de reafirmare a acestuia. Șansă pe deplin meritată.”
„Mașina străbătea orașul prin puzderia de semafoare. Telefonul sughița la fiecare două secunde. Coreea de Nord testa din nou rachete de luptă în Marea Japoniei. Un polițist din Tallahassee, Florida, era în comă după ce conducătorul mașinii pe care o oprise a deschis focul asupra lui. Tocmai ce primiseră la redacție cópii după fotografiile nud pe care o starletă de la Hollywood și le făcuse cu telefonul mobil și le trimisese apoi unui atacant din Liga Națională de Fotbal. Dacă nu erai atent te putea doborî valul acesta de evenimente care se năpustea peste tine. Însă David îi cunoștea esența și își înțelegea propriul rol. El era o mașină de sortat, care ambala știrile pe categorii și priorități și le expedia diferitelor departamente împreună cu sfaturi laconice. Scria un cuvânt, cel mult două, apoi apăsa tasta SEND. Aiureli sau Slăbuț sau Mai mult. Până când mașina a oprit în fața clădirii ALC de pe Sixth Avenue, răspunsese deja la treizeci și trei de e-mailuri și la șaisprezece apeluri telefonice. Foarte puține, pentru o zi de vineri.”
Umanii – Matt Haig
Într-o noapte ploioasă de vineri, profesorul Andrew Martin e găsit fără haine pe străzile din Cambridge. După acest „incident“, nu se mai simte în apele lui. Își pierde pofta de mâncare. Nu mai înțelege ce rost are îmbrăcămintea. Până și soția și fiul îi par respingători. Se simte pierdut în rândul unei specii necunoscute și urăște pe toată lumea de pe planetă, mai puțin pe Newton. Dar Newton e un câine… Cine este, de fapt, Andrew Martin? Ce l-a făcut să-și schimbe complet părerea despre rasa umană?
«Am mâncat niște capere și apoi un cub concentrat pentru supă, și am ronțăit o frunză de la o legumă care arăta ca un băț și se numea țelină. În cele din urmă, am scos niște pâine, un aliment de bază al bucătăriei umane, și m-am uitat în dulapul din bucătărie după ceva de pus pe ea. Zahărul pudră a fost prima mea opțiune. Și apoi am încercat un amestec de ierburi aromatice. Niciuna din variante n-a fost foarte satisfăcătoare. După multă îngrijorare neliniștită și după analizarea informațiilor nutriționale, am hotărât să încerc ceva numit unt de arahide întregi și crocante. L-am pus pe pâine și i-am dat un pic câinelui. Căruia i-a plăcut.
– Ar trebui să-l încerc? l-am întrebat.
„Da, trebuie neapărat să-l încerci”, a părut să fie răspunsul. (Cuvintele câinești nu erau, de fapt li de drept, cuvinte. Erau mai mult precum melodiile. Uneori, melodii tăcute, dar tot melodii, chiar și așa.) „Este, cu adevărat, foarte gustos.”»
„Am stat în picioare lângă patul lui în timp ce dormea. Nu știu cât timp am stat, pur și simplu, acolo, în beznă, ascultându-i respirația profundă în timp ce el aluneca mai adânc și tot mai adânc sub vise. Vreo jumătate de oră, probabil.
El nu trăsese în jos jaluzeaua ferestrei, așa că am privit afară, în noapte. Din unghiul acesta nu era nicio lumină, dar zăream vreo câteva stele. Sori luminând sisteme solare moarte altundeva în galaxie. Oriîncotro poți privi pe cerul lor sau aproape oriîncotro, totul e fără viață. Asta trebuie că-i afectează. Asta trebuie că le dă idei dincolo de starea lor. Asta trebuie că-i înnebunește.”
Zgomotul timpului – Julian Barnes
Romanul – o biografie ficțională – se concentrează pe viața compozitorului Dmitri Șostacovici, care se află în postura ingrată a celor mai mulți dintre intelectualii și artiștii din blocul sovietic: aceea de a colabora cu un regim opresiv sau de a fi o victimă a lui. Proza lui Barnes îmbină detaliile biografice cotidiene cu situații și observații care ridică probleme universale: raportul artă-putere politică, limitele curajului în fața opresiunii sau exigențele morale uneori fatal de mari.
Julian Barnes prezintă cu lumini și umbre destinul unui mare muzician, dar și drumul parcurs de Uniunea Sovietică, într-o strălucită explorare a sensului și a locului artei în societate. Este anul 1935 și tânărul compozitor Șostacovici se teme pentru viața sa, căci Stalin e brusc interesat de muzica lui. Artistul e sigur că va sfârși în Siberia și privește în urmă la propria viață. Totuși, are noroc și nu devine o victimă. Însă prețul e mare: capitularea în fața regimului.
„Învățase de asemenea cum se distruge un suflet de om. Da, viața nu e o plimbare pe câmpie, cum spune zicala. Un suflet putea fi distrus în trei feluri: prin ceea ce-ți făceau alții; prin ceea ce te puneau alții să faci: prin ceea ce alegeai de bunăvoie să-ți faci ție. Una dintre metodele acestea era suficientă, dar, dacă erau prezente toate trei, rezultatul era irezistibil.”
„Unul care să audă, unul care să-și amintească și unul care să bea – cum spunea poporul. Se îndoia că se putea lăsa de băut, orice sfat i-ar fi dat doctorii; de auzit, nu putea să nu audă, dar, cel mai rău lucru, nu putea ăs nu-și amintească. Cât ar fi dorit ca memoria să poată fi decuplată după voia sa, ca atunci când pui motorul mașinii în ralanti … asta făceau șoferii, fie pe un vârf de deal, fie când atingeau viteza maximă: rulau fără motor, economisind benzina. Dar nu putea proceda la fel cu memoria sa. Creierul său, încăpățânat oferea adăpost nereușitelor sale, umilirilor, dezgustului de sine, deciziilor proaste. Ar fi de dorit să-și amintească doar de lucrurile plăcute: muzica, Tania, Nina, părinții săi, prietenii adevărați și săritori, Galya jucându-se cu porcul, Maxim imitând un polițist bulgar, un gol senzațional, râsete, bucuria, iubirea tinerei sale soții. Își amintea de toate aceste lucruri, dar împletite cu tot ce ar fi preferat să nu-și amintească. Impuritatea aceasta, infectarea memoriei, îl chinuia.”
Doctorul Thorne – Anthony Trollope
Un doctor de țară dintr-un secol în care timpul trecea altfel și destinele se scriau altfel. O tânără îndrăgostită și un tânăr care trebuie să redobândească averea pierdută a familiei. O comedie despre o societate în care domnesc ipocrizia și snobismul.
Unul dintre cele mai bune romane ale lui Anthony Trollopene în care veți face cunoștință cu personaje din Barchester, cu pretențioasa familie De Courcy, cu pragmatica Miss Dunstable și cu deplorabilul Sir Roger Scatcherd. Doctorul Thorne ne seduce cu o poveste fermecătoare ca vinul vechi, în care lumea se vede ca o scenă pe care joacă personaje care mai de care mai colorate.
„Domnul Rerechild nu grșise mult în privința zilelor pe care le mai avea de trăit Sir Roger. De vreo două ori doctorul Thorne ajunsese chiar să creadă că marea rezistență fizică a pacientului său îl va ajuta să se lupte cu moartea un timp mai îndelungat. Dar Sir Roger nu făcea nimic pentru asta. De câte ori avea destulă putere să-și impună voința, insista să i se amestece chiar doctoriile cu rachiu, iar în ceasurile când doctorul lipsea, reușea mai întotdeauna.
-Aproape că nici nu mai contează, i-a spus doctorul Thorne soției bolnavului. Faceți ce puteți să nu-i dați mai mult, dar nu-l iritați refuzându-l. Acum nu mai are mare importanță. Așa încât lady Scatcherd continua să-i servească rachiul, iar el inventa de la o zi la alta noi șiretlicuri, ca să obțină mai multă băutură, pe care o dădea pe gât cu un râs sinistru.”
„Domnișoara Gresham nu-l iubea pe domnul Moffat mai mult decât îl iubești dumneata, o gingașă, tânără și fermecătoare grație! Niciun pic mai mult. Nu cel puțin în sensul pe care-l dai dumneata cuvântului, nu în sensul meu. Nu ascundea în cutele cele mai tainice ale sufletului convingerea că el era cel mai drăguț și cel mai bun dintre toți bărbații pe care-i întâlnise vreodată sau pe care ar fi putut să-i întâlnească. Adică ceea ce gândești când ești îndrăgostită, dacă ești în stare de așa ceva. Nu avea deloc dorința de-a sta lângă el, cât mai aproape de el. Când își cumpăra panglici și pălării nu se gândea câtuși de puțin la gustul lui, la alegerea pe care ar fi făcut-o el. Nu dorea grozav ca prietenele să-i vorbească tot timpul despre el. Când îi scria, nu-și recopia scrisorile de mai multe ori, ca să aibă senzația că i-ar fi vorbit întruna. Nu se simțea deosebit de mândră pentru că el o alesese să-i fie tovarășă de viață. De fapt nu-i păsa de el nici cât negru sub unghie.
Și totuși, își închipuia că-l iubește. Era chiar convinsă de asta. Îi spunea mamei ei că e sigură că Gustavus ar dori asta, că știa că lui Gustavus i-ar plăcea asta, și așa mai departe. Cât despre Gustavus însuși, nu-i păsa de el nici cât negru sub unghie.”
