Neuromantul, poezie cyberpunk

Trebuie să recunosc faptul că nu am o cultură foarte vastă în ceea ce privește literatura science-fiction. La cartea lui William Gibson am ajuns pornind de la „Superinteligența” lui Nick Bostrom. „Neuromantul” (Editura Paladin, 2014) a stârnit multe valuri la momentul apariției, în 1984, prin faptul că a întemeiat un stil nou, intitulat cyberpunk. A însemnat o imbricare între modernitatea post-industrială decadentă și noile tehnologii cibernetice, axate pe calculatoare și pe interfețele om-mașină. E vizionară prin faptul că a anticipat apariția Internetului, descriind o matrice la care personajele se conectau cu ajutorul unor deck-uri. Astăzi ne este mult mai familiară viziunea, ne-a ajutat filmul „Matrix”. Considerat în continuare unul dintre cei mai mari scriitori ai ultimilor decenii, William Gibson a primit multe premii și e citat copios în literatura despre viitorul tehnologic al umanității. Practic, a pus bazele vocabularului pe care îl folosim azi, încetățenind termeni ca cyberspace, realitate virtuală sau inteligență artificială.

Atunci când am scris cronica la cartea lui Nick Bostrom nu eram foarte convins de faptul că apariția unei superinteligențe artificiale e atât de aproape pe cât dă autorul să se înțeleagă. Dincolo de optimismul literaturii (sau al filosofiei despre tehnică), pașii concreți sunt mai lenți. Privind acest documentar („Cyberpunk”, 1990) de pe YouTube, vedeți că tot despre un orizont de timp similar vorbim și acum, 20-30 de ani, chit că el e făcut acum 27 de ani… Dar asta nu înseamnă că nu s-au făcut progrese! Acum se calcă până la fund pedala de accelerație și se investesc sume enorme de bani în industria auto pentru a se construi mașina care se conduce singură. Sunt implicați în ecuație giganții pieței auto (BMW, Audi, Mercedes etc.), dar și giganții pieței de hardware sau de software (Intel, Google, Nvidia etc.) Deja vedem pe stradă primele modele de mașini inteligente (Tesla, Audi A8) care, momentan, au un grad mai redus de autonomie, însă industria și-a propus ca în 2025 să livreze mașina fără pilot. Asta va însemna o putere enorm de mare de calcul și de rețele neuronale, de software nedeterminist, existente pe piață. Putem vedea asta ca o pepinieră fertilă pentru o posibilă superinteligență.

Să revenim la romanul lui William Gibson. Poate că astăzi n-ar mai surprinde subiectul așa cum a surprins el în 1984, atunci când apăreau primele calculatoare personale și înainte de apariția internetului. Astăzi avem o lume mai dezvoltată cibernetic și mai avem și multe filme science-fiction care ne-au acomodat cu scenariile despre viitor. Apropo de filme, încă nu s-a făcut un film după „Neuromantul”… A existat o încercare, abandonată însă. Case e un cowboy cibernetic care știe cum să se conecteze la matrice cu ajutorul unui deck. Își pierde abilitățile și se scufundă într-un ghetto unde fură și vinde tot felul de tehnologii. Iarnă Mută și Neuromantul sunt două inteligențe artificiale folosite de o corporație pentru a-și ordona și proteja propriile baze de date în matrice. Aceasta din urmă a apărut tocmai datorită faptului că datele erau prea multe pentru a mai putea fi gestionate clasic, stocarea și gestionarea în cyberspace fiind mult mai comodă. Dar și riscurile pe măsură, furturile de informații fiind la ordinea zilei. Chiar dacă e ținută sub control de Oficiul Turing, Iarnă Mută reușește să manipuleze sistemul și să angajeze, plătind sau șantajând, câteva personaje umane, printre care Case și celebra Molly, care să o ajute să devină liberă și să se unească într-o sinteză superioară cu Neuromantul. Iarnă Mută este exteriorul, Neuromantul reprezintă interiorul.

Dar dacă nu subiectul cărții mai surprinde astăzi, în schimb atmosfera descrisă și limbajul poetic al cărții reușesc să facă asta cu brio. Un admirator al generației beat, William Gibson avea studii foarte bune de literatură. În mod paradoxal, nu avea nimic măcar un PC acasă… Și nu avea studii tehnice temeinice. Însă știa foarte bine să folosească metafora pentru a umple de nuanțe și pentru a sugera acolo unde cuvântul era prea strâmt pentru a cuprinde sensul. Pe unii admiratori ai genului science-fiction i-a dezamăgit această ambiguitate de limbaj care străbate cartea, pe alții i-a fascinat de-a dreptul. Imaginația lui William Gibson este surprinzătoare și fermecătoare. Deschiderea romanului este cu adevărat memorabilă:

„Deasupra portului, cerul avea culoarea unui ecran de televizor reglat pe un canal fără emisie.”

Iată, altundeva, o comparație cum numai William Gibson putea face:

„Se întoarse pe o parte și o privi respirând: sânii ei, curba unui șold conturată cu eleganța unui avion de vânătoare. Corpul îi era armonios, perfect, cu mușchi de balerină.”

Sau în această scenă erotică:

„Îl încălecă din nou, îi luă mâna și i-o puse peste ea – degetul mare între fese și celelalte degete răsfirate peste labii. Când ea începu să coboare, imaginile reveniră pulsând – chipuri, fragmente de neon sosind și îndepărtându-se. Molly alunecă în jurul lui și spatele bărbatului se arcui convulsiv. Îl călări așa, înfiptă, lăsându-se peste el din nou și din nou, până când amândoi explodară și orgasmul lui străluci albastru într-un spațiu atemporal, o nemărginire asemenea matricei, unde chipurile erau zdrențuite și spulberate prin coridoarele uraganelor, iar coapsele ei erau puternice și ude peste șoldurile lui.”

„Neuromantul” lui William Gibson este o carte captivantă și profundă, care a anticipat apariția Internetului și care a familiarizat terminologia spațiului cibernetic așa cum îl știm astăzi. Dar este mult mai mult decât science-fiction, este o carte de poezie în toată puterea cuvântului. A deschis drumul către un imaginar post-uman, post-industrial, post-modern, decadent, cyberpunk, reflectat ca o „combinație între calitatea slabă a vieții și calitatea înaltă a tehnicii.”

William Gibson – Neuromantul