Neliniște l-am văzut încă de la premieră, am scris despre spectacolul Teatrului Odeon la vremea respectivă. Am vrut să-l revăd din cel puțin două motive: să observ cum s-a așezat spectacolul la scenă (dacă a câștigat în substanță prin inermediul reprezentațiilor acumulate în timp) și textul. Când mergi la o premieră în lumea teatrului, cauți să te informezi în prealabil, ca să știi la ce să te aștepți. Dacă e vorba de un text mai vechi, intrat în cultura generală a unui amator de artă teatrală, atenția va cădea pe montarea în sine, pe felul cum este adus acesta la scenă, ceea ce înseamnă că se vor pierde anumite replici din vedere (nu e un semn rău în context) și se vor urmări cu mare atenție interpretările actorilor. De asemenea, numele regizorului îl determină pe cel din fotoliul spectatorului să aibă anumite așteptări vizavi de scenografie sau orice alt element spectacular specific. Dacă este vorba despre un text nou, atunci atenția va fi concentrată pe actori, pentru că textul trebuie să se audă, să ajungă la cei din sală și să-i sensibilizeze, în cel mai bun sens al cuvântului. Se montează din ce în ce mai mult texte în premieră, teatrul documentar sau politic se bazează pe acestea, după cum și adaptările unor romane sau povestiri se regăsesc din ce în ce mai mult în portofoliile unor regizori. În cazul spectacolului regizat de Bobi Pricop vorbim despre un autor ale cărui piese s-au montat destul de des în România ultimilor ani, deci spectatorii fideli pot avea anumite așteptări în această direcție.
credit foto Marius Șumlea
Neliniște are un subiect care implică spectatorul încă de la primele schimburi de replici. Gândit sub forma unui reality show, la care cei din sală participă pasiv (nu sunt încurajați să aplaude și nici nu pot schimba într-un fel anume evoluția acțiunii), în care prezentatorul este foarte activ în prima parte, spectacolul se transformă treptat într-un fel de documentar (ce pare filmat în direct). Personajul principal, scriitoarea Ula Richter, are o poveste de viață care stârnește atenția tabloidelor, dar și a cititorilor fideli, deopotrivă. Trăim în epoca can-can-ului transformat în rețetă de succes, care vinde, ceea ce vine la pachet cu o supraexpunere a persoanelor cu o activitate publică oarecare. Scriitorii contemporani se văd nevoiți să-și ia agenți literari, care au ca sarcină și gestionarea interviurilor, a ieșirilor publice, a întâlnirilor directe cu cititorii. În Neliniște rolul agentului literar, Steve Raccoon, este jucat de Alexandru Papadopol, căruia i se alătură – nu știm dacă doar temporar sau în mod constant – fiica scriitoarei, Natalie Blumenstein, rol interpretat de Nicoleta Lefter. Cei doi compun un duet așezat sub semnul angoasei și anxietății, frica celor doi de a scăpa lucrurile de sub control atingând cote paroxistice pe alocuri. Chiar dacă Papadopol nu impresionează, pe alocuri fiind manierist, duetul are forță. Nicoleta Lefter se simte bine în rol, și-l asumă perfect, stă bine pe tocurile foarte înalte și subțiri, poartă spectatorii peste tot în scenă, în încercarea de a controla integral evoluția interviului luat de tânărul ziarist mamei ei. Krzysztof Zieliński (Niko Becker) pare timorat, copleșit de importanța momentului – e pe deplin conștient că de succesul interviului depinde evoluția carierei personale pe viitor – dar e doar o aparență. Chiar dacă nu face deloc front comun cu fotograful – Michael, interpretat de Mihai Smarandache – el se descurcă admirabil și reușește să obțină răspunsurile la toate întrebările pe care le pune. Rămâne la latitudinea lui, dar și a celor din sală, interpretarea acestora – dacă au fost sincere sau dacă au suficient de multe date concrete. Nu e timp pentru asta acum, pentru că agentul literar și fiica scriitoarei lasă să se înțeleagă că nu este suficient de mult timp pentru profunzimi sau întrebări de substanță. Jurnaliștii profesioniști știu că există mai multe tipuri de întrebări și că succesiunea acestora definesc niște scheme de interviu (sau tipare), în baza cărora specialiștii pot aprecia valoarea intrinsecă a acestora. În goana după răspunsuri, Krzysztof Zieliński ratează multe detalii, dar Michael, fotograful, e singurul din cei de față care-și dă seama că tânărul jurnalist e foarte aproape să obțină ce și-a propus. Așa se explică pozițiile pe scenă ale fotografului și intervențiile lui, aparent nejustificate și total nepotrivite; în realitate, el vine în ajutorul jurnalistului și o face cu dezinvoltură, accentuănd deruta duetului agent literar – fiica scriitoarei.
credit foto Marius Șumlea
În mijlocul acestei avalanșe de detalii scenice menite să contribuie la crearea unor roluri de profunzimi nebănuite – meritul integral e al lui Bobi Pricop – domnește ea, scriitoarea. Ea ocupă la propriu, dar și la figurat, mijlocul scenei, locul de unde iradiază nevoia de joacă, concretizată în schimbările de ton și dispoziție care se succed cu o viteză fantastică. Rămâi uluit de câtă finețe dă dovadă Dorina Lazăr, de cât ludic și pasiune pune în fiecare replică, astfel încât spectatorul să admire necondiționat un spectacol al naturii umane cum nu prea s-a mai văzut în ultimii ani pe scenele românești. Cineva afirma la finalul spectacolului că n-a văzut-o niciodată jucând atât de bine pe Dorina Lazăr, ceea ce justifică perfect minutele de aplauze în pcioare de la finalul reprezentației. Faptul că știam spectacolul mi-a adus o anumită relaxare, care mi-a dat voie să mă concentrez pe anumite aspecte. A fost o delectare să observ pasiunea Dorinei Lazăr pusă în slujba unui rol aparent ușor, o scriitoare trecută de mult de prima tinerețe, care se joacă cu ingenuitatea ca și cum ar fi o adolescentă în căutare de admiratori. Viteza cu care trece de la evocări serioase ale unor momente dureroase la ludicul replicilor care ascund nevoia de a se juca – pare că nu prea a avut libertatea asta în ultimii ani ai carierei de scriitoare – este fantastică. Chiar dacă se mișcă greoi și doar cu ajutorul bastonului, Dorina Lazăr compensează prin suplețea minții, jocul cu măștile fiind ridicat la rang de artă în Neliniște. Bobi Pricop a ținut cont de toate aceste detalii și s-a folosit de ele în construcția unui rol aparent banal, dar care devine de neuitat pentru spectatori.
credit foto Marius Șumlea
Cuvântul neliniște se aude de mai multe ori în timpul reprezentației, de fiecare dată spus pe alt ton, de unde și multitudinea de sensuri pe care le capătă. La final, neliniștea e o stare, dar nu una asemănătoare derutei, ci mai degrabă căutării unui sens profund în tot ceea ce ni se întâmplă. Dreptul la memorie generează obligația de a-ți respecta familia. Neliniștea fiicei devine insignifiantă în raport cu frica agentului literar de a scăpa povestea vieții scriitoarei din mână, pentru că rescrierea ei nu mai depinde de el acum. Cei doi ies din poveste îmbrăcați în straturi de neliniște, în schimb Ula Richter câștigă bucuria de a fi ea însăși și nevoia de a-și trăi emoțiile autentic și-o poate satisface după cum îi dictează inima. Spectacolul Teatrului Odeon e de (re)văzut fie și pentru că ne îngăduim din ce în ce mai puțin să fim autentici într-o lume invadată de rețete și scheme de succes care nu au alt efect decât acela că dezumanizează.
credit foto Marius Șumlea
Festivalul de Teatru Piatra Neamț – Ediția 35
Teatrul Odeon București
NELINIȘTE
de Ivan Vîrîpaev
traducere: Raluca Rădulescu
regie: Bobi Pricop
scenografie: Oana Micu
Distribuția:
Ula Richter – Dorina Lazăr
Natalie Blumenstein – Nicoleta Lefter
Krzysztof Zieliński – Niko Becker
Steve Raccoon – Alexandru Papadopol
Michael – Mihai Smarandache
Prezentatorul – Gabriel Pintilei
