Anul în care se petrece acțiunea, 1974, are o rezonanță foarte personală pentru mine, am tresărit (deși știam textul) când am văzut cifrele supradimensionate proiectate pe decorul gândit foarte bine de Irina Chirilă, scenografa spectacolului. Mult mai târziu mi-am dat seama că memoria afectivă mi se activase datorită ilustrației sonore: În zori, cover-ul interpretat de Aurelian Andreescu după originalul Rain, Rain, Rain interpretat de Simon Butterfly. Ploaia în variantă românească s-a transformat în zori, pentru că, nu-i așa, la români până și democrația e originală (v-aduceți aminte cât de intens a fost folosită sintagma în primele două decenii după 1989?). Dar să nu divagăm de la subiect, pardon, să nu plecăm din sufrageria (subiect al uneia din cele mai originale înjurături neaoșe – „tu-i sufrageria măsii”) cu aspect de birou de întreprindere românească pregătită să depășească cincinalul în trei ani. Pentru cei mai tineri, netrecuți prin anii Epocii de Aur, cincinalul era un plan de realizări (mărețe sau nu, rămâne în sarcina istoricilor să se decidă) care, evident, trebuiau îndeplinite în cinci ani, numai că, ce să vezi, hărnicia îi dădea pe oameni afară din case și-i ținea în fabrici și uzine multe ore peste program, doar pentru a-i demonstra primului bărbat al patriei că ce se poate face în cinci ani, se poate face și-n trei.
credit foto Marius Șumlea
În zori noaptea se destramă,
În zori lumina ne cheamă,
În zori se alintă vântul,
În zori vorbește pământul.
Mobilă și durere, scrisă în 1980, s-a jucat mult pe scenele românești, de aceea cred că provocarea pentru regizorii timpului prezent este să-și gândească spectacolele ținând cont de istoricul teatral. Cristian Ban își asumă riscul, astfel încât montarea Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe se finalizează cu selectarea în FNT 2024. Bun cunoscător al dramaturgiei românești, Ban nu face altceva decât să lase textul să respire. Cu alte cuvinte, să ajungă la public ad integrum. Replicile încărcate de acel umor atât de specific lui Mazilu, se aud perfect și impresionează pe toți cei aflați în sală, indiferent din ce generație fac parte. Desprăfuirea textului regizorul o realizează prin intermediul unei dramaturgii atent elaborate. A gândit scenele și momentele ca un continuum, chiar dacă finalurile fiecăreia le transformă în scheciuri de sine stătătoare. Personajele par coborâte direct din momentele pregătite pe vremuri de Tudor Vornicu sau Titus Munteanu pentru revelioanele Televiziunii Române, de aceea nu sunt deloc întâmplătoare asemănările cu unii sau alții din actorii în vogă în anii ’70 – ’80 ai secolului trecut. Reverența față de Toma Caragiu și scheciul lui celebru cu „așa-i în tenis” devine aici scena în care Paul Arnăutu (Daniel Rizea) se duelează la un meci de tenis cu adversarul său, Urechiatu (Costi Apostol) este reproducerea în cheie parodică a celebrului moment a lui Caragiu. Bătălia pentru depășirea planului se transformă între-o bătălie pentru inimile femeilor importante din viețile bărbaților (fatali?), astfel încât duetele se formează de la sine, singurul fără pereche în toată această poveste fiind Urechiatu. Dinamica spectactolului se naște din mutarea de accent de pe conflictul de muncă pe conflictul interpersonal, o situație comună în anii comunismului. Scenele se succed cu rapiditate, conflictul trebuie depășit foarte repede, căci altfel are de suferit fabrica și motivele de mândrie (patriotică sau nu, rămâne de văzut) se duc în neant.
credit foto Marius Șumlea
Soarele și el se bucură c-apare,
Emotiv se înroșește în zare,
Și timid se arată înspre lume,
Zâmbind zilei ce vine.
Tensiunile sexuale din interiorul celor două cupluri ajung să interfereze și să nască noi situații de un comic ce frizează ridicolul, pentru că motivul care alimentează aceste tensiuni e de neînțeles pentru cei care n-au trăit deloc comunismul. E foarte greu să joci, nu să mimezi ridicolul, fără să atingi granița penibilului, dar celor șase actori le iese de minune. Ei au atins un nivel de încredere reciprocă care le permite să se lase în voia jocului, fără să se gândească prea mult la riscuri, ceea ce înseamnă că trupa Teatrului Andrei Mureșanu a atins nivelul maturizării depline. Sile (Sebastian Marina), un mediocru dominat de a escalada ierarhia socială cu orice preț, Gore (Nicholas Cațianis), un oportunist și profitor venit direct din romanele clasice, Urechiatu (Costi Apostol), definiția perfectă a inadecvării, Lizica (Oana Jipa), ingenua de serviciu, Paul Arnăutu (Daniel Rizea), cel picat din cer și Melania (Mădălina Mușat), cea atât de puternică și de pătimașă, intră toți în malaxorul unei societăți dominată de o imposibilă alegere: să se jertfească pe altarul muncii socialiste sau să iubească cu patimă, ca și cum de asta ar depinde viețile lor.
credit foto Marius Șumplea
În zori pomii dau în floare,
În zori este sărbătoare,
În zori totul se răsfață,
În zori gheața prinde viață,
Viață, viață, viață…
credit foto Marius Șumplea
Sebastian Marina are o poftă de joc excelent pusă în valoare, Cațianis s-a maturizat frumos, a pierdut din nevoia de a demonstra ce știe, ceea ce-l transformă într-un partener de scenă altruist, pe Costi Apostol l-am regăsit gata să detalieze și să nuanțeze scene dificil de individualizat pentru oricine altcineva, în schimb mai puțin vizibil a mi s-a părut a fi Daniel Rizea. Pe Mădălina Mușat vreau să o văd jucând cât mai mult, are potențial și dispoziție fantastică pentru roluri de amploare, iar Oanei Jipa îi doresc să-și găsească personaje pe măsură, dar mai ales regizori care să reușească să o pună în valoare, pentru că e versatilă, nuanțează incredibil situații care altora le scapă printre degete. O comedie la care râzi cu poftă și de care te bucuri, tocmai pentru că e incredibil cât de autentic e redată fiecare situație în sine.
Simbioza dintre scenografie și universul sonor – obsedantul refren cântat de Aurelian Andreescu – funcționează în favoarea spectatorului, care se trezește parte a unui conflict de situație, pe cât de ridicol, pe atât de autentic. Da, așa se trăia și se muncea în acei ani, fără rest. Ce n-am înțeles și mi-a anulat un pic din bucuria întâlnirii cu trupa Teatrului Andrei Mureșanu este finalul. Din punctul meu de vedere, o greșeală impardonabilă să pui actorii să danseze în timp ce-și spun replicile în lavaliere, totul pe fondul muzical amintit mai sus. Nu dublezi fondul sonor cu replici pe final de spectacol, e ca și cum ai tăia maioneza când tocmai te pregăteai de ornat salata de boeuf. Se pare că proba finalului s-a transformat în cursă cu obstacole fără niciun învingător la linia de finish a acesteia. Dar ca să închei în notă optimistă: tu-i sufrageria măsii, Mazilu nu se demodează și pace!
credit foto Marius Șumlea
Festivalul de Teatru Piatra Neamț, ediția 35
Mobilă și durere – Teatrul Andrei Mureșanu Sfântu Gheorghe
De: Teodor Mazilu
Distribuția:
Sile: Sebastian Marina
Gore: Nicholas Cațianis
Urechiatu: Costi Apostol
Lizica: Oana Jipa
Paul Arnăutu: Daniel Rizea
Melania: Mădălina Mușat
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Irina Chirilă
Producător: Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Durata: 1h 50min (fără pauză)
