Negustorul de cărți

„Carl vedea reflectări ale romanelor în tot ce-l înconjura în lumea reală. Pentru el, orașul era populat de personaje din cărți, chiar dacă acestea trăiau în alte timpuri și pe alte tărâmuri.” Carsten Henn

Bătrânul librar obișnuia să vadă în oameni un personaj. Nu-și amintea imediat numele lor adevărat, concurat în memoria sa livrescă de supranumele literar. Nobilul bogat, cultivat, dar sever este Mr. Darcy. După ce citește romanele lui Jane Austin, bărbatul se recunoaște el însuși în personajul din Mândrie și prejudecată. Carl știe cum e să-ți deschidă ușa casei un personaj: Effie Briest, doamna Pippi Șosețica, Doctor Faustus, Mr. Darcy etc.

Librăria în care lucrează Carl este specială, pentru că oferă un serviciu ieșit din comun: livrează cărți la domiciliu. Există cititori care, din diverse motive, nu-și mai părăsesc casa. Într-un ritual împlinit cu punctualitate, clienții își primesc cărțile solicitate în termenii agreați. Livrarea se face impecabil, dar, până la apariția Saschei, destul de formal. Carl nu trecuse niciodată dincolo de pragul casei unui client, un tabu pe care Sascha, fetița care insistă să-l însoțească pe Carl în periplul său obișnuit, îl încalcă imediat, cu succes.

Apariția parcă de nicăieri a acestei fetițe schimbă definitiv relațiile dintre Carl și cititorii săi. Sascha îl ajută pe Carl să vadă că o faptă bună nu trebuie amânată și că pot face împreună mai mult pentru oameni.

„– Deci nu mă cunoști de-adevăratelea. Prin urmare, sunt un străin.

– Eşti Negustorul de cărți. Eu așa îți zic. Așa că ai un nume pe care-l cunosc.

Carl oftă.

– Dacă zici că mă urmărești de multă vreme, atunci sigur știi și că sunt mereu neînsoțit.

– Nu mă deranjează deloc, tu mergi de unul singur pe drumul tău, iar eu merg de una singură pe lângă tine.

– Nu, spuse Carl. Nu merge-așa.

Lui Carl îi plăceau copiii, dar nu-i înțelegea. Copilăria lui se întâmplase tare demult, așa că amintirile erau acum șterse ca niște fotografii Polaroid vechi.” (p. 45)

Cărțile le oferă oamenilor bucurie sau uitare, îi vindecă de tristețe și, mai ales, le aduc în preajma oameni care le seamănă. Tatăl Saschei, un bărbat nefericit și violent, înțelege, citind cartea pe care Carl i-o strecurase în buzunar, unde greșește. Numai fiica lui Gustav se dovedește o cauză pierdută. Ea refuză să-l reangajeze pe Carl și să mai distribuie cărți la domiciliu. Negustoria de cărți este salvată la timp, după planurile Saschei, de un anticar generos și de toți prietenii lui Carl.

Câine este o pisică deșteaptă, care are și ea un rol decisiv în salvarea lui Carl Kollhoff. Acolo unde se află un copil și-un bătrân, își află locul și un animal isteț și fidel:

„Carl nu-și dădea seama dacă era motan sau pisică și nu știa nici cui îi aparținea, în măsura în care avea un proprietar. Dar știa că erau prieteni buni. Unii aveau un animal de casă, el avea un animal de stradă.

– Salut, Câine, spuse zâmbind. Îi dăduse pisicii numele ăsta pentru că exact așa se comporta. Mergea la picior, amușina totul și își marca teritoriul. Câine nu mieuna, Câine mârâia.” (p. 32)

„Când Carl ajungea la uşa unui client, Câine nu se aşeza niciodată, Câine se tolănea. Putea sta tolănit întotdeauna și peste tot, chiar și pe cele mai înguste trepte. Câine se lipi de piciorul lui Carl, pe urmă o luă la fugă în faţa lui, tot aruncându-i priviri nerăbdătoare peste umăr. Inteligentul animal părea să știe că la a treia carte pe care Carl trebuia s-o livreze în ziua aceea se dădea și ceva de mâncare. La patru intersecţii de unde se aflau, lângă fântâna Elisenbrunnen, locuia o bătrână doamnă care era exact opusul lui Effi Briest: plină de viaţă, jovială și îmbrăcată întotdeauna în haine colorate. Se întâmpla foarte des s-o găsească încălțată în șosete sau pantofi desperecheați, sau cu o bretea a salopetei atârnându-i peste umăr. Apartamentul ei era plin de munţi de lucruri printre care treceau poteci înguste ca niște văi. Lui Carl, bătrâna doamnă îi amintea de un personaj dintr-o carte pentru copii, o fetiţă năzdrăvană care își modela lumea exact așa cum îi plăcea. Însă versiunea asta mai matură a fetiței nu călca niciodată în lumea reală, pentru că se temea de cerul liber.” (p. 33)

Negustorul de cărți nu este chiar un negustor, în sensul obținerii unui beneficiu material de pe urma vânzărilor. Negustoria presupune anumite calități – un pic de psihologie pentru a înțelege profilul cumpărătorului, putere de convingere, comunicare dincolo de cuvinte, chiar în absența destinatarului, răbdare și carismă.

În romanul lui Carsten Henn sunt mai mulți negustori de cărți. Cel mai important este Carl, un om cu sensibilitate și maniere desăvârșite, iubitor de cărți și de oameni, un optimist. Dar modelul lui Carl fusese Gustav, patronul librăriei, cel care putea converti orice necititor într-un cititor pasionat. Carl își amintește un truc pe care-l folosea Gustav pe vremea când se afla în magazin, nu la azil – îmbătrânise și se retrăsese din propria viață, lăsându-și fiica lipsită de înțelepciune la conducerea afacerii. Gustav obișnuia să le dea treburi plictisitoare adolescenților veniți să facă ore de practică în librărie. Îi punea, de pildă, să șteargă de praf felicitările de pe un raft. După o zi întreagă de șters praful, de plictiseală, tinerii deschideau la întâmplare o carte pe care o citeau până la capăt. N-aveau de ales: deveneau cititori.

Alt truc pe care-l preia Carl de la prietenul său pentru a-i converti pe tineri la citit consta în a lăsa o carte pe măsuță, la îndemână. Coperta juca, în acest caz, rolul decisiv. Fetelor le trebuia o copertă roz, pentru băieți, Carl se gândește la fotbal și pregătește Febra stadioanelor, romanul lui Nick Hornby.

Carl mai are de învățat meserie, deși este deja un om cu experiență. Sascha îl ajută să înțeleagă că ar fi mai bine ca oamenii să primească acele cărți de care au nevoie, nu acele cărți care sunt pe gustul lor.

Povestea lui Carl și a Saschei impresionează prin ideea legăturii care se creează între iubitorii de cărți. Fiecare client al lui Carl reprezintă un tip de cititor – pești (se lasă duși de text), țestoase (lenți) sau iepuri (rapizi și neatenți).

Ursel Schäfer este o cititoare pretențioasă. Pentru ca o carte să fie bună, crede ea, trebuie împlinite concomitent niște condiții: să te ajute să adormi, să te emoționeze până la lacrimi de câteva ori, să nu fie mai mică de 300 de pagini, dar nici mai mare de 380, în fine, să nu aibă copertă verde, că verdele aduce ghinion. Clientă obișnuită a librăriei, Ursel Schäfer este oripilată când i se propune să cumpere o carte cu coperte verzi. Femeia este fericită să-l vadă pe librarul Carl, cel care știe mereu ce carte îi place fiecăruia:

„– Acțiunea se desfășoară în Provence și fiecare cuvânt are parfum de lavandă.

– Cărțile bordo sunt cele mai bune! Se încheie cu un sărut?

– Am dezvăluit eu asta vreodată?

– Nu!

Îl privi cu reproş, dar îi luă cartea din mână.

Bineînțeles că el nu i-ar fi recomandat niciodată lui Ursel Schäfer un roman fără happy-end. Totuși, nu voia nici în ruptul capului să-i fure micul fior al întrebării dacă nu cumva de data asta lucrurile aveau să stea altfel.

– Sunt atât de fericită că există cărți pe lume, spuse ea. Sper ca lucrul ăsta să nu se schimbe niciodată!” (p. 14)

Un singur episod m-a întristat cu adevărat în această carte: atunci când Carl este, dintr-o lovitură, lipit de un zid, ajunge la spital și, vindecat la trup, are sufletul încă bolnav, crezând că e singur. Se dovedește că nu e singur deloc, i se simte lipsa, este căutat și salvat de cei pe care, într-un fel sau altul, și el îi salvase. Cine iubește cărțile nu este niciodată singur.

Las mai jos alte fragmente:

„Bătrânul Gruber obișnuia mereu să spună: Important este nu ce citești, ci să citești. Carl nu credea că acest punct de vedere avea aplicare universală, întrucât unele gânduri dintre coperțile unei cărți erau ca otrava, însă, de cele mai multe ori, în paginile acelea se găseau leacuri, uneori chiar și pentru suferințe de care cititorul nici măcar nu știa că suferă.” (p. 17)

„Nimeni nu trebuia să-i spună niciodată că trebuia să zâmbească, pentru că ea o făcea oricum, că doar asta venea la pachet cu calitatea de a fi frumoasă. Un om frumos care nu zâmbește este considerat arogant. Așa că ea zâmbea toată ziua.” (p. 28)

„Nu avusese niciodată curajul să nu arate perfect, căci ce s-ar fi întâmplat în situația asta? Ce-ar fi văzut ceilalți oameni la ea, ce-ar mai fi fost de văzut? Carl Kollhoff părea un bărbat căruia putea să i se înfățișeze și fără zâmbet. Pentru că el știa să aleagă exact cuvintele potrivite ca să descrie ce avea dinaintea ochilor. Andrea îşi dădea seama că el își alegea cuvintele cu aceeași grijă cu care un parfumier îşi selectează ingredientele pentru un parfum scump. Așa că renunță la zâmbet și își aduse șuvița de păr la loc în față, îngăduindu-le celor câteva fire de păr să fie dezordonate.” (p. 28)

„Râse bucuroasă când planul îi reuși. Carl nu mai auzise de multă vreme un râset și chiar de și mai multă unul atât de frumos.

– Salut, șoarece de bibliotecă ce ești, spuse ea și roti curioasă privirea prin cameră. Tu nu mai ai nici o carte! Dădu fuga în cealaltă cameră și nu găsi nici acolo vreo carte, doar un cadru de pat, cu suport pentru saltea, dar fără saltea. Unde sunt toate? Carl veni spre ea, ținându-se cu o mână de frânghia de rufe.

– Unde sunt toate? repetă el și arătă cu degetul la cap și la inimă. Aici și aici.

– Știi bine ce vreau să zic!

– Le-am vândut. Nu vreau să vorbesc despre asta. Acum deveni limpede pentru Schascha că ceva nu era în regulă cu Carl. Avea fața prea suptă, corpul prea chircit, licărul din ochi prea mat. Îi amintea de o floare din ceasul floral al lui Mr. Darcy, cu potirul închis şi lăsat, așteptând ca razele strălucitoare ale soarelui să ajungă la el. Aceasta era misiunea rele lui!” (p. 251)

„Carl împărțea cititorii în iepuri, țestoase și pești. El însuși era pește, pentru că lăsa cartea să-l poarte unde-l ducea curentul, când mai repede, când mai molcom. Iepurii erau cititori rapizi, care alergau prin carte și uitau foarte repede ce citiseră cu doar câteva pagini înainte. De aceea erau tot timpul nevoiţi să se întoarcă și să recitească. Țestoasele făceau și ele asta, pentru că citeau atât de lent, că treceau multe luni până terminau o carte. În fiecare seară, o singură pagină, după care adormeau. Iar uneori citeau încă o dată aceeași pagină seara următoare, pentru că nu mai erau siguri cât de departe ajunseseră cu lectura. Și fiecare dintre aceste animale se putea transforma pentru scurt timp într-un nagâț curios, sărând la finalul cărții ca să vadă mai întâi cum se termină, înainte să citească restul. Pentru Carl, asta era ca și cum, la restaurant, ai mânca mai întâi desertul. Fără îndoială că e dulce și delicios, dar anticiparea alimentată de felurile savuroase precedente se pierde. Indiferent ce animal era cititorul, momentul deschiderii unei cărți era întotdeauna unul important. Pe Carl îl neliniştea de fiecare dată. Se ridica oare la înălțimea așteptărilor generate de titlu, copertă şi recenzii? Sau o depăşea? Oare limbajul și stilul reușeau să-l emoționeze?” (p.145)

„– Ca personaj dintr-o carte, trăiești veşnic. Atâta timp cât cineva citește despre tine, nu mori.

– În cazul ăsta, vreau să fiu și eu într-o carte!

– Atunci, va trebui s-o scrii tu însăşi.

– Bine. Schascha o luă la fugă înainte. Iupiii! O să fiu scriitoare!” (p. 97)

„– Dacă citești mult, nu înseamnă că ești un intelectual. Așa cum dacă mănânci mult, nu înseamnă că ești un cunoscător al bucatelor rafinate. Eu sunt un egoist. Citesc pentru că-mi face plăcere, pentru că iubesc poveștile bune, și nu ca să învăț ceva despre lume.” (p. 71)

„Pe eticheta soneriei lui Carl scria E.T.A. Kollhoff, ceea ce era o minciună. Dar numai pe jumătate, pentru că numele de familie era cel adevărat. Carl îl admirase dintotdeauna pe scriitorul E.Τ.Α. Hoffmann – pentru inițialele numelui său. Câți oameni se puteau lăuda cu trei inițiale? În afară de J.R.R. Tolkien, sau C.P.E. Bach, în muzică. Trei inițiale aveau ceva deosebit, dincolo de ele se puteau ascunde o grămadă de lucruri. Aveau aerul că disimulează un mare secret, ca, de exemplu, de ce nu-și scriau deţinătorii lor numele complete. Uneori, corespondența îi era returnată, dacă un poștaş nou nu reușea să-l identifice pe Carl drept persoana din spatele acelor iniţiale. Dar el nu vedea de ce și-ar fi înlocuit eticheta cu numele. La șaptezeci și doi de ani, oricum nu prea mai primea multe scrisori.” (p. 37)

Negustorul de cărți de Carsten Henn