Negaționismul de stânga și post-adevărul istoric

Într-o celebră „scrisoare deschisă adresată lui Picasso”, scriitorul polonez Czesław Miłosz îl acuză în mod direct pe marele pictor de lipsa de responsabilitate pe care el, și mulți dintre colegii lui, au dovedit-o, susținând unul dintre cele mai criminale regimuri politice din istorie, cel stalinist: „În anii în care pictura era în mod sistematic distrusă de URSS și în democrațiile populare v-ați pus numele pe manifeste care preamăreau regimul lui Stalin (…) Vă acuz, Picasso și nu doar pe dumneavoastră, ci și pe toți artiștii și intelectualii occidentali care s-au lăsat prinși în capcana cuvântului. În această perioadă plină de cruzimi și suferinți, voi toți, liberi să alegeți, alegeți conformismul cel mai prudent (…) dacă sprijinul pe care l-ați dat terorii ar conta, ar fi contat și indignarea dumneavoastră. Se cuvine, așadar, să arătăm cu degetul acum spre superficialitatea de care dați dovadă, și se mai cuvine ca ea să nu fie uitată de viitorii dumneavoastră biografi”. (p. 118; text apărut inițial în Preuves, nr. 64, iunie 1956, preluat din cartea prezentată)

Ce poate fi în mintea unui intelectual, de altfel respectabil, care să-l facă să declare: „Atrocitățile din Cambodgia (este vorba de crimele comise de khmerii roșii) sunt utile în reconstruirea ideologiei imperiale” (N. Chomsky)? În ca valori umane crezi ca să afirmi: „anticomunistul este un câine” (Sartre)? Cât de „rațional” trebuie să fii pentru a fi convins că „nu te poți prevala de istorie pentru a descalifica pe veci ideea. Comunismul este o Idee, în sens platonician, indestructibilă.” (Alain Badiou)? Ce îi determină pe unii să creadă orbește în ideile unui filosof care susține în mod repetat ideea conform căreia „problema încercărilor revoluționare de până acum nu e că au fost „prea extreme”, ci că n-au fost îndeajuns de radicale”? (Žižek) Negarea Gulagului, relativizarea crimelor comunismului, justificarea maoismului și a Revoluției Culturale („cel mai important eveniment din istoria comunismului”) fac parte din aceeași zonă intelectuală ce încearcă pur și simplu să șteargă memoria și să ne facă să trăim într-o „Vale a uitării” din care nimeni să nu poată ieși.

Este ușor de identificat ce resorturi stau la baza unor asemenea afirmații iresponsabile. Thierry Wolton pune toate aceste afirmații, și multe altele, sub semnul „negaționismului de stânga”. Negaționismul, în general, „înseamnă negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor”(p. 9), ne spune istoricul, profesorul și jurnalistul francez. Cel de stânga însă profită de o eroziune a memoriei Occidentului privind dimensiunile crimelor comunismului și instaurează o așa-numită „Cortină de Fier” a memoriei, un zid de apărare împotriva anti-comuniștilor: „Cortina de Fier a căzut, dar se înalță un Zid al memoriei, sursa unor neînțelegeri care dăunează coeziunii europene (…) Negaționismul de stânga profită de această memorie care slăbește pentru a răspândi o versiune mincinoasă a istoriei” (p. 13). Ecourile ideilor unor intelectuali de stânga, foarte activi în primii ani de după Cel de-al Doilea Război Mondial, se fac auzite și astăzi la noii activiști de stânga, fie că sunt actori, artiști plastici sau muzicieni renumiți. Utopia comunistă, care a sedus mii de intelectuali din toate colțurile globului, nu încetează de a se impune conștiințelor „revoluționare”. În prezent însă, credința în comunism nu mai are ca efect dorința de a construi o societate egalitară sau de a spera în victoria finală a revoluției, ci se instituie ca negaționism, în sensul unei reacții anti-imperialiste, anti-capitaliste, anti-globaliste. Dar pentru a ataca „imperialismul” american și capitalismul globalist, noii comuniști au nevoie de o „spălare” a conștiinței, de o curățare a petelor negre din istoria recentă a Europei: „Negaționismul de stânga (…) este un fel de reacție autoimună menită să protejeze de orice mustrare de conștiință. Interdicția anti-semitismului condamnă negaționismul «de dreapta», în vreme ce respingerea anticomunismului absolvă negaționismul «de stânga»”. (p. 13)

Schema logică a negaționismului începe cu punerea sub semnul întrebării a „adevărului” unui fapt istoric, relativizarea lui, pentru ca apoi, să se treacă, prin analogie, la toate faptele ce au legătură cu ceea ce s-a întâmplat în comunism. Rând pe rând, Gulagul, crimele khmerilor roșii, atrocitățile staliniste sau foametea provocată milioanelor de oameni de către regimurile comuniste din China sau Rusia sunt minimalizate, în timp ce alte fapte sunt pur și simplu ignorate (problema Tibetului, deportările politice, „purificările” staliniste etc). Atunci când nu se pot pune la îndoială, faptele istorice își găsesc alte cauze. De fiecare dată, americanii sunt de vină, politica expansionistă de tip liberal și, evident, evreii sioniști. Relativizarea faptelor și denaturarea istoriei sunt urmate, fără nicio urmă de ezitare, de abolirea conștiinței vinovate și de înlocuirea acesteia cu o conștiință victimară, în imageria acesteia comunismul fiind de fapt „țapul ispășitor” al istoriei.

Schema nu este completă fără o teorie unificatoare a realității istorice. Marxism-leninismul, troțkismul sau maoismul impun o viziune „materialist dialectică” a istoriei ce explică totul, inclusiv ceea ce nu poate fi explicat rațional de nicio altă teorie, cum ar fi de exemplu cauzele eșecului comunismului în lume. De ce comunismul nu a reușit să elibereze cu adevărat oamenii, așa cum și-au propus liderii acestuia, ci, dimpotrivă, i-a pus peste tot în lanțuri ideologice și propriu-zis fizice, evident că are o justificare din perspectiva filtrului ideologic impus de intelectualii de stânga. Simplu, dacă o ideologie a făcut rău, ea nu era comunism, așa cum susține, printre alții Jean-Luc Mélenchon. „Adevăratul” comunism, eventual cel „cu față umană”, nu a existat, iar statele care au încercat să-l întrupeze nu au fost decât niște surogate ale acestuia, situat într-un viitor apropiat. Negaționismul se combină astfel cu hipercriticismul („o minciună depistată e de ajuns ca să dovedești că totul e fals”); conspiraționismul ( cu siguranță „ni se ascunde ceva”), relativismul („ceea ce e ținut ascuns e mai rău decât ceea ce e lăsat la vedere”) și utopismul („a crede într-un alt adevăr”) (p. 184). Negaționismul cuprinde toate aceste elemente, la care adaugă schema teoretică atot-explicativă a „luptei de clasă”, a dialecticii deterministe de factură marxist-leninistă. Întotdeauna însă vinovat este „celălalt”, nazistul, americanul sau evreul în funcție de contextul istoric în care se aplică schema logică. Chiar atunci când crimele comunismului sunt recunoscute, se încearcă salvarea purității doctrinare a marxism-leninismului. Așa cum afirma Alain Badiou, puritatea ideii comuniste nu ar putea fi distrusă de „accidentele” istoriei, mai ales dacă istoria nu este chiar așa cum o știm noi.

Dacă nimic din istorie nu mai este sigur, nimic nu mai este clar, totul e tulbure și, evident, evenimentele trebuie interpretate nuanțat și contextual în legătură cu comunismul, în schimb despre nazism ne putem pronunța fără echivoc. Evident că, în schema logică a comunistului, secolul XX a cunoscut un singur rău absolut: nazismul, față de care comunismul a luptat cu asiduitate. Și a câștigat chiar și bătălia ideologică! Și cum istoria este scrisă de învingători, comunismul iese biruitor și „curat” din război. Ni se amintește astfel deseori, chiar și acum, după 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste din Europa, că Rusiei lui Stalin i se datorează victoria împotriva armatelor hitleriste. „Datoria” nu este numai de recunoaștere istorică a meritelor Armatei Roșii, ci și de asumare a ideologiei marxiste, ca singura alternativă existentă față de nazism. Saltul logic de la adevărul istoric la cel ideologic este trecut cu vederea de intelectualii de stânga. Aceștia încearcă să explice istoria, aplicând Reductio ad Hitlerum peste evenimente, amestecând, într-un creuzet logic ambiguu, fapte, stări, păreri personale și idei comuniste. „Nu există fapte, ci doar interpretări”, par a decreta, savant, neo-comuniștii. Și, bineînțeles, negarea merge întotdeauna într-un singur sens: de la extrema stângă la extrema dreaptă. Astfel, Șoahul se neagă, în timp ce Gulagul nu. În funcție de interesul de moment, stângiștii se pot folosi de argumentele extremiștilor de dreapta pentru a disculpa comunismului și faptele sale. Evident că, atunci când nu mai este nevoie de interpretarea nazistă, scara este aruncată și chiar nazismul este cel care trece de partea cealaltă, de la un filtru de interpretare la obiect al acestei interpretări. Viciile logicii stângiste au un singur scop: a ne face să uităm de crimele comunismului, a-i disculpa, fie și la nivel inconștient, pe toți cei care au aderat ideologic la crimele comuniste. Pentru aceasta, aducerea în față a crimelor naziste este o formă de negaționism, ce servește construcției unei realități alternative, în care comunismul este „bun”, în comparație cu răul absolut, nazismul.

Wolton încearcă să deconspire această gândire deficitară a stângii, aducând cel puțin trei argumente pentru a demonta concluziile negaționismului de stânga, care, în mod cel puțin ciudat, sunt trecute cu vederea de mulți istorici, în ciuda evidențelor. În primul rând, există foarte multe elemente de tip ideologic care apropie comunismul de nazism. Este vorba, mai ales, de negarea faptelor istorice care-i au în prim-plan pe evrei; cum ar fi de exemplu camerele de gazare. Obiectul celor două extreme, stânga și dreapta, este același: Marele Capital, acuzat că a inventat camerele de gazare pentru a impune o distincție netă între democrații și regimurile totalitare (p. 47). Neonaziștii și progresiștii marxiști sunt solidari în a identifica „impostura” Șoahului. Așa se naște frontul„roșu-brun”, termen ce desemnează „modul în care își conjugă interesele extrema stângă și extrema dreaptă când vine vorba să lupte împotriva opiniilor și-sau adevărurilor comune” (p. 43). Ideile unui comunist excentric, Robert Faurisson își găsesc astfel rezonanța în teoriile conspiraționiste ale unor „istorici” de peste Ocean și din Germania, preocupați în a nega sistematic exterminarea evreilor de către naziști și, prin urmare, impostura Șoahului. Dacă extremiștii de dreapta opun martiriului evreiesc martirajul poporului german, cei de stânga se folosesc de aceste teorii pentru a relativiza numărului victimelor Gulagului. De o parte, hipercriticism, de cealaltă parte relativism. Ambele lovesc însă în sistemul democrat, dominat de ideologia capitalistă, care justifică imperialismul american, adevăratul „călău” al oamenilor.

Crearea statului Israel este obiectul urii celor două negaționisme. Alain Badiou nu este mai puțin rasist decât austriacul Ditlieb Felderer, un exponent important al neonazismului. Fără a se jena, Badiou utilizează argumentele adversarilor doctrinari pentru a convinge publicul amator de revizionism că Statul Israel este un stat colonial ca oricare altul și nu are nimic sacru (p.172). Israelul este modelul complet de stat anti-democratic, căruia i se opune democrația reală, situată, evident, într-un viitor stat comunist utopic, în care palestinienii și evreii vor ajunge să trăiască împreună. „Antisemitismul, vechi de când lumea, devine un punct de convergență între negaționiști, de dreapta și de stânga, prin întâlnirea dintre o ură de rasă, moștenitoarea îndepărtată a culturii creștine, și ura de clasă inspirată de marxism-leninism”, concluzionează Wolton (p. 173).

Un alt element ideologic care apropie negaționismul de stânga de cel de dreapta este, după antisemitism, naționalismul. Modul în care Hitler a preluat puterea în Germania, în fruntea partidului național-socialist explică legăturile dintre cele două extreme. În 1923 comuniștii germani din KDP s-au aliat, la comanda Moscovei, valului naționalist însuflețit de partidul lui Adolf Hitler, pentru a lupta împotriva dușmanilor comuni: social-democrații germani. Apropierea politică a stângii de dreapta extremistă a dus și la o oarecare apropiere ideologică, elementul coagulant fiind lupta împotriva democrațiilor occidentale. Pactul Ribentropp-Molotov a fost posibil tocmai datorită înființării frontului roșu-brun. De altfel, după cel de-al Doilea Război Mondial „frățiile” roșii-brune au existat pe toate continentele, cele mai renumite cazuri fiind Iugoslavia și Irakul. Să nu uităm un alt aspect: comunism în stare pură nu a existat, ci doar național-comunism, semn că naționalismul unește ideologic extremele: „în general vorbind, socialismul și naționalismul sunt compatibile, programele lui Mussolini și Hitler s-au adăpat din aceste două izvoare. Comunismul la putere s-a folosit de altfel întotdeauna de fibra națională pentru a conduce. În fond, în secolul XX nici n-au existat regimuri comuniste, ci național-comuniste (…) În planul ideilor, roșii și brunii susțin puncte de vedere similare.” (p. 44) Persistența valului roșu-brun în prezent arată îngemânarea doctrinară a celor două extremisme. Alimentate de o nouă temă, „criza migranților”, cele două ideologii extremiste își concentrează ideile pe aceleași terenuri xenofobe și antidemocratice. Miza este însă tot uitarea, ștergerea memoriei, prin falsificarea istoriei. În cele din urmă, „negaționismul de stânga nu este reversul negaționismului de dreapta, este expresia aceleiași degradări a inteligenței, în sensul de percepție realului” (p. 53)

Faptele înseși sunt cele care contrazic negaționismul, de stânga. Cifrele sunt împotriva eludării memoriei: 50-60 de milioane de morți în China maoistă, cam tot atâția în Rusia stalinistă, câteva milioane de morți în timpul regimului lui Pol Pot în Cambogia, la care se adaugă alte câteva milioane în Europa de Est și alte zeci de milioane în restul lumii. Acestea sunt victimele comunismului, pe care istoria le consemnează, dar negaționiștii le ignoră. În privința crimelor, nu există diferențe între comunism și nazism. Numai un iresponsabil poate relativiza răul făcut de una dintre ideologii, comparând numărul victimelor. Și totuși, în privința acestora, noii comuniști au tendința de a relativiza atât dimensiunile crimelor, cât și numărul morților. Între „nu există Gulag” (Serge Thion), și „nu a existat foamete în Ucraina în timpul stalinismului” (Anne Lacroix Retz) nu există nicio diferență; este vorba de același negaționism care i-a făcut pe Sartre, Foucault, Derrida, Badiou, Chomsky să nu recunoască crimele khmerilor roșii sau monstruozitățile Revoluției Cuturale chineze. „Dacă nu există dovezi, nu există crime” este unul dintre principiile de bază ale negaționismului.

Nu există nici în prezent o condamnare internațională a comunismului, iar comuniștii torționari sau foștii lideri nu au fost supuși unui proces intentat de vreun tribunal internațional. Evident, nu același lucru se poate spune despre nazism. Tribunalul de la Nürnberg nu a creat un precedent în istorie. Crimele comunismului au fost „spălate”, falsificate de conștiințele celor care au rămas fideli „revoluției”. De aici și lipsa unei măsuri egale de valorizare în spațiul public a dimensiunilor celor două ideologii criminale. Dacă simbolurile naziste sunt interzise în a fi propagate și utilizate, chiar și individual, moda comunistă este prezentă peste tot. Wolton vorbește despre tricouri, șepci, pulovere cu însemne comuniste (secera și ciocanul, steaua roșie, chipul „sfântului Che”, chiar cuvântul „comunist” imprimat pe tricouri), vândute de cele mai reprezentative firme comerciale. Chiar marele Amazon, „regele comerțului online” oferă spre vânzare aceste produse. Puțini iau atitudine, mai mulți sunt cei care cumpără obiectele. În fond, vina nu este a cumpărătorului, deși ignoranța nu este, nici în cazul lor, o scuză. Cei mai vinovați sunt însă cei care contribuie la ștergerea memoriei, apologeții neo-comunismului, troțkiști ori foști staliniști. Idoli ai unei noi generații, pentru care comunismul reprezintă o doctrină exotică și, deci atractivă, Žižek și Badiou fac elogiul uniformei maoiste. „Moda Gulag” prinde și ea repede în rândul tinerilor. În fond, negoțul cu simbolurile comuniste face parte din acea „banalizare a răului”, de care beneficiază comunismul. „Succesul modei comuniste pe meleagurile noastre pline de libertăți stă mărturie pentru indiferența noastră față de toată povestea asta, o moștenire a orbirii dinainte, precum și pentru ignoranța noastră cu privire la acest trecut pe care negaționismul de stânga îl răvășeste intenționat” (p. 131). La succesul acestei propagande pro-comuniste contribuie din plin și acțiunile publice ale unor vedete media. Celebrul actor Gérard Depardieu vizitează în 2018 Coreea de Nord, unde trăiește o puternică emoție…socialistă. Anterior, renunțase la cetățenia franceză, primind-o în schimb pe cea rusă. Sigur, se poate spune că este dreptul fiecăruia de a-și alege cetățenia și simpatiile. Dacă simpatiile nu pot fi falsificate, în schimb opiniile politice da. Depardieu nu numai că îmbrățișează comunismul nord-coreean, dar, în numele hedonismului politic oferit de „paradisul” comunist, actorul francez aplaudă baletul militar exercitat de popor în fața sa și a Comandantului Suprem, îl venerează pe „sângerosul” Kim și relativizează la maxim regimul nord-coreean. „Banalizată, Coreea de Nord devine frecventabilă” (p. 126), spre bucuria operatorilor de turism, dornici să deschidă ofertele „speciale” pentru destinații exotice. Iată cum negaționismul de stânga își găsește în Depardieu o confirmare a puterii sale de seducție.

Momentul revigorării negaționismului de stânga este legat de evenimentele din Cambodgia. Thierry Wolton face o excelentă trecere în revistă a dezbaterilor organizate în anii ˈ70 privind caracterul revoluției realizate de Pol Pot și de oamenii lui. Radicalismul liderilor cambodgieni nu îi sperie pe ideologii marxiști, ba, dimpotrivă, „la vremea respectivă, cucerirea capitalei Phnom Penh e salutată de majoritatea mass-mediei mondiale drept o eliberare” (p. 60), aceasta în condițiile în care aproape o treime din populație urma să piară în mai puțin de patru ani. Nici după căderea regimului khmerilor roșii, ideologii comuniști nu recunosc faptele sau dau vina pe imperialismul american pentru ceea ce s-a întâmplat în Asia centrală. Ideologia comunistă iese curată din ecuația genocidului practicat de khmerii roșii. În schimb, bombardierele americane rămân cauza principală a ororilor. Din teamă, cambodgienii comuniști au reacționat extremist – este teza susținută de celebrul lingvist Noam Chomsky. Și acesta face apel la contextul istoric pentru a justifica acțiunile criminale. În cele din urmăm, scopul scuză mijlocele: ideologia comunistă trebuie să iasă curată, cu orice preț.

În cele din urmă, negaționismul de stânga este el însuși o formă de imperialism. Proteiform și cameleonic, negaționismul de stânga se extinde prin intermediul fake-news-urilor. „Totul e relativ, mai ales în plan politic” este noua reprezentare a realității. Post-adevărul devine sintagma preferată a relativiștilor, influențați de negaționiștii de stânga, încă foarte activi, mai ales pe rețelele de socializare. Reducând totul la o schemă marxist-leninistă, negaționiștii de stânga „au pregătit mințile oamenilor să vadă în mersul lumii, cu numeroasele sale lovituri și nenorociri – război, șomaj, lipsuri, sărăcie etc. -, opera din umbră a unor indivizi sau grupuri ce acționează doar pentru propriile interese. În ciuda înfrângerii „socialismului real”, s-a păstrat din această doctrină (nota S.B. a marxist-leninismului) viziunea sa despre rău, despre un capitalism în mâinile profitorilor care manipulează piețe și conștiințe. O schemă care, reluată în zilele noastre prin fake news, face din acestea din urmă noua făclie a contestării ordinii deja stabilite.” (p. 184)

Care este totuși explicația pentru care există atâta indulgență față de comunism? Amintirile atrocităților comuniste par a se estompa și, în acest context, a fi fost colaboraționist, torționar sau pur și simplu ideolog marxist-leninist nu mai constituie capete de acuzare. Acest lucru se explică, crede Wolton, prin atracția pe care o mai exercită încă ideologia comunistă în rândul intelectualilor, în special francezi. Religie seculară prin excelență, comunismul este un creștinism răsturnat. Mesianismul doctrinar, promisiunea unui paradis pământesc, bazat pe egalitatea tuturor oamenilor, precum și spiritul anti-establishment, creat de conceptul de „revoluție” continuă să funcționeze ca un opiu pentru mulți. La acestea se adaugă faptul că Rusia sovietică s-a aflat în rândul învingătorilor, iar în istorie cei care câștigă își impun și ideile. Nu în ultimul rând, „moda comunistă”, îmbrățișată de tineri chiar și în Europa de Est, unde memoria nu s-a erodat atât de mult, este foarte apreciată, deoarece mentalitatea de asistați a celor care au trăit în comunism le creează acestora mecanisme de interpretare, de autoapărare, folosind nostalgia trecutului pierdut pe post de armă (p. 76). Atât timp cât învingătorii nu sunt niciodată judecați, comunismul poate supraviețui mult timp de acum încolo, ca ideologie salvatoare.

În același timp, anti-sovietic, anti-american, anti-capitalist și mesianic, negaționismul de stânga este extrem de asertiv față de doctrinele naționaliste. Una dintre cele mai interesante fragmente din carte sunt acelea în care istoricul francez găsește afinități doctrinare între jihadism și comunism. Islamo-stângismul exprimă de fapt convergența finală a negaționismelor. Proiecția comunismului în Islam își are originea în revoluția iraniană din 1979. Din acel moment, islamismul extremist și comunismul își dau mâna. Islamo-stângismul este noua ideologie anti-capitalistă, deopotrivă naționalistă și războinică. Ca și în cazul valului roșu-brun, noua religie ce îmbină materialismul cu religia își găsește dușmanul comun: Israelul. Roger Garaudy, celebru mai ales pentru cartea The Founding Myths of Modern Israel (tradusă în limba română Miturile foondatoare ale politicii israeliene, 1998) și pentru faptul că s-a convertit la islam, a fost unul dintre fondatorii islamo-stângismului. Anti-sionist și anti-imperialist, gânditorul comunist nu întârzie să îmbrățișeze „cauza islamistă” a poporului palestinian. În viziunea francezului, Israelul și Occidentul sunt vinovate pentru toate relele din lume. Șoahul este o invenție a evreilor, cu scopul de a se victimiza și de a legitima statul Israel. Aplicând schema marxistă asupra evenimentelor istorice, Garaudy vede în conflictul israeliano-arab o reprezentare la scară mică a conflictului de clasă. Evident, știm deja cine sunt oprimații și cine opresorii, după cum ne dăm seama ce alegere face Garaudy. După cum începem să înțelegem că, în războiul pe care îl declară islamiștii, odată cu 11 septembrie 2001, este vorba de fapt de aceeași schemă ideologică. Locul muncitorului sărac și exploatat este luat de musulmanul asuprit de Occident. „Islamo-stângismul are drept caracteristică dorința de a înlocui fermentul revoluționar pe care-l întrupa înainte proletarul cu musulmanul de astăzi, de a înlocui lanțurile ce trebuiau rupte mai demult cu carcanul occidental care trebuie rupt acum pentru ca popoarele aflate sub strânsoarea lui să se elibereze” (p. 159). Evident că, în acest sens, admirația lui Bin Laden față de Chomsky, pentru că a comparat SUA cu Mafia, își găsește astfel justificarea.Terorismul islamic nu este altceva decât o metamorfoză a ideii revoluționare. În fond, ținta este aceeași: globalismul liberal, imperialist și colonizator.

Concluzionând, „punctele comune între islamism și marxism-leninism sunt numeroase. Fără să le acoperim pe toate, putem aminti: supunerea față de Idee – ascultarea de Coran/de ordinele partidului; o aceeași pretenție de a-i apăra pe cei oprimați și pe cei săraci – cei umiliți de Occident/cei exploatați de capitalism; o viziune holistică similară despre lume în care individul nu există în afara apartenenței lui – religioasă/la o clasă socială; o voință de a-i prosti pe oameni pentru ca aceștia să nu se mai poată împlini – obscurantism religios/dictatul cultural al partidului-stat. Cele două religii se opun mai ales progresului și emancipării indivizilor pe care acest progres se presupune c-o aduce” (p. 177). Respingerea spiritului acestei lumi, bazate pe mondialism, economie de piață și societate deschisă unește cele două doctrine, islamismul radical și comunismul, făcându-le aliate împotriva lumii moderne.

Islamo-stângismul, format din două doctrine unite prin liantul antisemitismului, devine amenințarea cea mai concretă la adresa civilizației europene. Este vorba despre aceeași mișcare reacționară care a avut mai multe avataruri de-a lungul timpului, reunite în jurul negaționismului de stânga, naționalist, comunist, islamist sau populist.

Convingătoare tocmai pentru că este substanțială în a critica negaționismul de stânga, lucrarea lui Thierry Wolton dezvăluie hibele unei ideologii reacționare, ce încearcă să construiască o realitate contra-factuală cu scopul de a salva puritatea ideilor marxiste. Consecințele rescrierii istoriei sunt însă tragice: riscăm să ne pierdem memoria, să uităm ce a reprezentat de fapt comunismul, un adevărat infern pentru mai bine de un sfert din populația globului. De aici însemnătatea imensă a acestei cărți-document, care ne aduce aminte că adevărul nu poate fi falsificat fără ca „hoții de memorie” să fie trași la răspundere. În cele din urmă, a nu uita rămâne cel mai important postulat al istoriei.

Negaționismul de stânga de Thierry Wolton