Eugenia de Lionel Duroy e o recuperare necesară a unei părți a istoriei noastre despre care n-o să vă vorbim niciodată cu seninătate sau lejeritate. Faptul că un scriitor și jurnalist francez, cum este Lionel Duroy, o face cu respect pentru persoanele implicate și afectate, dar și cu o acribie demnă de un istoric ar trebui să ne dea de gândit și demersul lui să ne folosească drept exemplu. Pogromul de la Iași, prigonirea evreilor și atitudinea românilor față de evrei în general sunt tare ale unui popor care învață foarte greu să-și asume greșelile. Să-l iei pe Mihail Sebastian drept reper moral, un scriitor care nu și-a ascuns niciodată fragilitatea, vulnerabilitatea derivată din asumarea unei evreități moșenită și purtată cu demnitate, așa cum se cuvine, este mai mult decât un act de curaj. Este o dovadă că scriitorul Lionel Duroy a înțeles că puterea cuvântului scris poate deveni devastatoare! Am citit Eugenia dintr-o suflare, m-am surprins de multe ori cutremurându-mă, căci grozăvia este cuvântul de ordine în multe locuri ale cărții.
Interviul l-am luat la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, înainte de a ne reîntâlni la Iași, în cadrul generos al FILIT-ului de anul acesta. Și la București, dar mai ales la Iași i-am observat discreția, finețea și rafinamentul, calități pe care le posedă de o manieră atât de firească, încât te surprinzi întrebându-te de ce nu există mai mulți Duroy. Cămașa albă combinată cu o vestă matlasată neagră îi completau ținuta și-i dădeau aerul acela de „acasă”, căci da, Duroy știe foarte bine orașul Iași, a stat acolo un an pentru documentare.
Un dialog plin de emoție, rarisimă chiar și pentru mine doza de emoție din spatele dialogului. Vă las să-l descoperiți pe scriitorul Eugeniei și vă îndemn să citiți cartea.
Note:
Traducerea: Nadine Vlădescu (căreia îi mulțumesc mult de tot)
Le mulțumesc pentru tot sprijinul acordat Denisei Comănescu și Ioanei Iancu.
Vizita scriitorului în România a fost posibilă cu ajutorul și implicarea directă a Institutului Francez.
Credit foto: Mihaela Petre (Librăria Humanitas de la Cișmigiu)
În primul rând, am înțeles că astăzi este ziua dvs de naștere, așa că încep cu un Bonne anniversaire! E o vârstă frumoasă și ne bucurăm că vă avem aici!
Prima oară când am citit titlul, nu și subtitlul, m-am gândit la eugenism. După ce-am citit și subtitlul m-am întrebat dacă a fost intenționat ales numele cărții. A afost prima alegere acest nume?
Nu, nu a fost o alegere intenționată, dar am iubit ideea, în timp ce scriam cartea, că Eugenia, ca nume, putea să semnifice și ingenuitatea, așa că fost o alegere inconștientă. Dar în primul rând, am ajuns la Eugenia pentru că este un prenume vechi, des întâlnit în anii ´30, și pentru că numele Eugenia în franceză îmi place poarte mult. După aceea, însă, am început să-l iubesc din ce în ce mai mult, pentru că reprezintă o formă de naivitate și de ingenuitate care este legată de tot ceea ce are să se întâmple cu Eugenia pe parcursul cărții.
Putem vorbi aici de o evoluție foarte frumoasă, mi-a plăcut foarte mult cum a crescut Eugenia, de la un capitol la altul, felul cum nicio acțiune și niciun eveniment nu i-au fost indiferente. Între respectul pentru Mihail Sebastian și respectul față de evrei (sau față de orice altă minoritate, în fond) pare că ați ales în final respectul față de semeni. De la un punct încolo al cărții, Mihail Sebastian devine fundal sau pretext. El nu mai este în prim-plan, devine practic un simbol. Am dreptate sau nu?
Da, cartea evocă asemenea relații din viață și la început personajul Eugeniei intră într-o fază de trezire a conștiinței, care pentru mine este o problemă fundamentală în viață, conștientizarea lumii și a lucrurilor din jur, și cred că este unul dintre lucrurile cele mai dificile pe care putem să le facem, pentru că fiecare dintre noi venim din familii cu un discurs sau cu un tip de gândire diferite. Există o anumită gândire în fiecare familie, deși uneori este sumară, și atunci orice copil trăiește în această lume a gândirii părinților lui. Deci, nu toată lumea are acces la conștientizare sau la trezire, la deșteptarea acestei conștiințe, și mai ales la o experiență totală în felul acesta, nu sunt sigur că toată lumea ar avea acces la așa ceva. Ceea ce mă interesa din România foarte violentă a anilor ´30 a secolului trecut era această majoritate antisemită, care exista și în alte țări, în Franța, în Germania, în Polonia, și atunci mi-am pus problema ce-avea să se întâmple cu o tânără de 18 ani în momentul în care ea conștientizează toate aceste lucruri. Acest fenomen al trezirii conștiinței este unul foarte interesant și li se întâmplă în general celor care găsesc credința târziu în viață, deci convertiților recenți, să-i numim așa, care devin dintr-o dată niște pasionați și niște rezistenți. În cartea mea, în forma cărții, conștentizarea Eugeniei nu are loc pentru că ea vede cum niște legionari îl pocnesc în față pe Mihail Sebastian, ci pentru că o admiră foarte mult pe profesoara ei, care îl apără pe acest evreu. Deci este vorba de o trezire a conștiinței prin intermediul unui terț. Și apoi, ea devine conștientă de lucrul de care și-a dat seama și se întâmplă o schimbare fundamentală în personalitatea și în viața ei, prin urmare, în toată cartea este vorba de acest sentiment de dragoste pentru Mihail Sebastian, cuplat cu admirația pentru profesoara ei.
Mi-a plăcut foarte mult felul cum ați construit triunghiul din interiorul familiei Eugeniei, pentru că în permanență ați păstrat relația dintre ea și ceilalți doi frați, ea fiind singura care își păstrează trează conștiința până la capăt, pe când ceilalți doi nu. Devin promotorii unor idei total diferite, mai ales Ștefan. Citisem mai bine de jumătate din roman și nu-mi dădeam seama care este cheia principală de decodificare a întregii construcții. Abia pe la pagina 223-224 am dat peste două întrebări esențiale pentru mine ca cititor – de ce românii, atât de mândri de sângele lor îi urăsc atât de mult pe evrei, și a doua – cum a putut oare istoria noastră comună dintr-o dată să aducă la putere atâția smintiți….bolnavi mintal. Întrebarea mea este dacă scriind cartea asta ați găsit răspunsurile la cele două întrebări.
Pot să vă dau un răspuns la prima întrebare. România este o națiune foarte tânără, care a fost construită prin unirea a două principate și prin sprijinul lui Napoleon al III-lea, deci are o identitate foarte fragilă și o istorie scurtă. Apare ca stat cam în jur de 1870 [las reperul lui istoric, pentru că, surprinzător, n-a greșit foarte mult din punct de vedere al anilor, 1866 fiind anul în care este adoptată prima Constituție a noii Românii], deci de aici și preocuparea constantă a națiunii române de a face ca identitatea ei să fie mai lungă, istoric vorbind, de a-și găsi o istorie lungă, care să meargă departe în trecut. Ceea ce a încercat să facă și Ceaușescu, revendicându-se de la daci. Cu cât o națiune se simte mai fragilă în identitatea ei, cu atât se simte mai amenințată de orice vine din exterior. Eu am încercat să înțeleg de ce după Tratatul de la Trianon, care fost încheiat pe 4 iunie 1920, care marchează sfârșitul primului război mondial, a trebuit ca Clemenceau să fie acela care să impună României acordarea naționalității române evreilor din România, împotriva voinței României, care a acceptat neavând încotro, deși ar fi preferat să nu facă acest lucru, pentru că în profunzimea ei era o țară antisemită. [n.m. protecția minorităților ne-a fost impusă prin Tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria]
În 1920, ura față de evrei a crescut din ce în ce mai mult, și acum ajung și la a doua întrebare, care ar fi motivele antisemitismului în România. Sunt aceleași ca peste tot în lume, ca în Franța sau ca oriunde în altă parte. Este o chestiune pe care o resimțim ca o amenințare în identitatea noastră și întrebarea este de ce ne simțim atât de fragili, psihologic vorbind, cât să ne simțim amenințați de un străin. Și ceea ce m-a interesat pe mine aici a fost mutarea răspunsului din sfera sociologică în sfera psihologică, pentru că, și acum am să repet ceva ce am mai spus în dimineața aceasta, e foarte dificil să trăiești într-un fel în care să te simți mulțumit de viața ta, să-ți reușești viața, și atunci e foarte simplu să ai această mânie contra eșecurilor și dificultăților tale, pe care să o arunci în cârca altcuiva. Deci, cu cât suntem mai furioși pe noi înșine, cu atât mai mult avem tendința de a găsi un țap ispășitor. Și de fiecare dată când a existat o criză economică în Franța sau în România, în Franța cum ar fi în anii ´30 ai secolului trecut, răspunsul la întrebarea care este motivul sau cauza acestei crize a fost evreul. În 1930, Leon Bloom, care era evreu, a fost considerat drept cel care a dus Franța la catastrofă, deci de aici toată ura față de evrei și în Franța și în România, pentru că evreii erau considerați un popor fără țară, un popor rătăcitor – care ce face? – vine în țara noastră, ne jefuiește bogățiile noastre, după care pleacă în altă țară și-l jefuiește și pe vecinul nostru, deci este un fel de idee că nu poți conta pe solidaritatea evreilor atunci când țara ta este amenințată, pentru că ei vor pleca cu toate bogățiile tale și vor face același lucru, vor jefui și în altă parte. Se vede foarte bine ideea asta în timpul Pogromului de la Iași din România, când exista această tendință de a-i face pe oameni să creadă că evreii sunt trădători, evreii sunt oameni care vor pactiza cu inamicul, cu rușii, și-i vor dirija pe ruși ca aceștia să știe unde să bombardeze, deci evreii sunt de partea inamicului. Și atunci, pe acest fundal, construind acest climat, era normal ca oamenii să ajungă să vrea să-i omoare pe evrei, care erau considerați niște trădători și niște spioni.
Credit foto: Mihaela Petre (Librăria Humanitas de la Cișmigiu)
Întâmplarea face că anul ăsta am citit mai multe cărți despre Pogrom, am început cu cartea guvernatorului Chișinăului, prințul S.D. Urusov, cel care a fost numit guvernator după Pogromul din 1903. Mi-a plăcut să găsesc similitudini în reacțiile majorității, adică a românilor față de evrei ca străini. Și mi-am adus aminte că problema este mult mai veche, dacă ne ducem în antichitate, la vechii greci, unde străinii, metecii, erau priviți la fel, ca sursă de conflict. Cumva e cam aceeași atitudine, numai că acum suntem mult mai violenți și mai puțin toleranți și mai lipsiți de înțelegere. În acest fel fac legătura cu următoarea întrebare, am găsit undeva, la pagina 234 dacă nu mă înșel, crezul jurnalistului, spuneți acolo la un moment dat că trebuie să încetăm să punem întrebări. Trebuie să intrăm în intimitatea oamenilor, călăi și victime, să-i ascultăm, dar fără să-i contrazicem, să aprobăm în tăcere tot ce spun ei. Este cumva crezul care v-a ajutat să construiți atât de minuțios cartea? Mai credeți că astăzi, această obiectivitate este posibilă?
E foarte important ceea ce spuneți pentru că eu am învățat felul acesta de a lucra de la Curzio Malaparte, din cartea lui, Kaputt, cred că este cartea cea mai înfricoșătoare care s-a scris despre cel de-al doilea război mondial, în care el împinge tehnica aceasta la extrem și poate și dincolo de extrem. Când cinează în Polonia cu ministrul nazist Franck, nu-l contrazice niciodată, îi spune întruna Ja!, Ja!, Ja!, când vorbește cu nevasta acestuia despre copiii evrei masacrați în ghetou, despre care Brigitte Franck spune că mor în mizerie pentru că sunt murdari, Malaparte nu o contrazice niciodată, spune Da!, Da!, Da!, pentru că interesul lui este să-i facă pe acești oameni să vorbească cât mai mult și să intre în logica lor. În 1993, când am fost jurnalist corespondent în războiul din Iugoslavia, am lucrat astfel, pentru că atunci când ai în fața ta criminali de război, părerea ta ca jurnalist nu contează, nu este atât de important ce crezi tu, mai important este să-i asculți și mai ales să-i asculți cum se justifică. După aceea am scris o carte pe această temă, în 2008-2009, Iarna bărbaților, după ce m-am întors în Iugoslavia ca să stau iarăși de vorbă cu criminalii de război care erau căutați, și asta voiam. Nu mă interesa ca jurnalist, cu oricine aș fi stat față în față, cu Pinochet, cu Hitler, să spun – a, dar eu nu sunt de acord cu ce-ați făcut, ați făcut așa și pe dincolo. Și am adoptat această tehnică și ca scriitor, mereu, pentru că eu vreau să înțeleg logica celuilalt, să-i găsesc discursul lui. Cred că astăzi în Franța asistăm la o alunecare a jurnalismului, pentru că jurnaliștii au devenit niște vedete ei înșiși, care-și vând imaginea în momentul în care intervievează oamenii politici, pe care îi mitraliază cu întrebări și de fapt interesul lor este să-i pună la zid și să găsească o fisură în discursul lor. În loc să-i lase să vorbească, în loc să-l lase pe Macron, de exemplu, să vorbească liber, ascult lucrul acesta în fiecare dimineață pe France Inter și sunt exasperat, îmi pun tot timpul întrebarea de ce nu-l lasă să vorbească, de ce îl mitraliază cu întrebări. Din păcate jurnaliștii au devenit acum niște staruri, niște VIP-uri și detest foarte tare ceea ce a devenit jurnalismul astăzi.
Sunt perfect de acord cu dvs aici. Urmează o serie de întrebări scurte. Prima este dacă vă simțiți un pic român acum, după ce ați dat României Eugenia.
Iubesc foarte mult România, îmi place foarte mult România din mai multe motive. În primul rând pentru că mereu am fost foarte atras de țările de dincolo de Cortina de Fier. Când eram tânăr am călătorit foarte mult în Germania de Est. Vedeți, noi în Franța suntem niște copii de oameni bogați, pentru că cunoaștem democrația, la noi totul este destul de organizat, am cunoscut acea perioadă înfloritoare, anii ´60 – ´70, așa că ce mă emoționează foarte mult la țări precum România, Bulgaria sau Germania de Est este dificultatea acestora de a se căuta, de a se regăsi și a se descurca și de a-și construi un drum, pentru că sunt țări care au suferit incredibil. Și România a suferit incredibil, dacă ne gândim la istoria ei în secolul XX, până la moartea lui Ceaușescu, dar și după, pentru că era o țară foarte săracă atunci, deci putem spune că România n-a încetat să sufere în timpul secolului XX și se vede lucrul ăsta atunci când călătorești în România, se vede atunci când mergi prin orașele ei, de exemplu la Iași – Iași este un oraș care-mi place foarte mult și unde am vrut să locuiesc timp de un an, scriind romanul, și căutându-mi o locuință ca să pot să stau la Iași un an de zile, mi-am dat seama de lucrul ăsta.
E foarte bine surprinsă suferința asta a românilor, pentru că într-adevăr, se arată foarte greu, addică nu e oricine capabil să o vadă, și într-adevăr, sunteți un foarte bun analist. Dintre reacțiile vizavi de roman, care v-au fost mai utile – cele ale francezilor, sau cele ale românilor? Există o diferență între ele? Mă refer la cele de receptare a romanului.
Reacția francezilor a fost una foarte specială, pentru că ei nu știu nimic despre România, nu știu nici că România, în timpul mareșalului Antonescu, a fost aliata lui Hitler, nu știu nici că România a fost aliata Franței în Primul război mondial, între 1914 și 1918. Francezii sunt, într-adevăr, niște copii de bani gata pe care nu-i interesează absolut nimic și văd că nu-i interesează asta, și atunci reacția cea mai frecventă pe care am primit-o a fost „Dar de ce am scris cartea asta despre România?”. Bineînțeles, motivul principal este cel pe care l-am spus, este o carte despre trezirea conștiinței pentru toate țările, oriunde s-ar petrece lucrurile, dar reacțiile pe care le-am primit în Franța nu sunt foarte interesante. Poate, să zicem, mai interesante sunt scrisorile pe care le-am primit, în care mi s-a spus „Mulțumesc că ne-ați făcut să descoperim un anumit plan al istoriei, o anumită porțiune a istoriei pe care nu o cunoșteam.”. Reacția publicului român este cea pe care o aștept astăzi, pentru că această carte se lansează în România abia astăzi. Mă interesează foarte mult reacțiile legate de Pogromul de la Iași, acestea sunt reacții pe care le-am…. deja, au fost persoane care au venit și mi-au spus „Este incredibil cum ați descris pogromul de la Iași, nu știu cum ați făcut, nefiind de față atunci, să aveți toate detaliile.” Așa că acum, astă-seară, aștept să văd ce vor spune cititorii mei, pentru că este pentru prima dată când îmi vor vorbi despre cartea care a apărut în limba română, deci am un fel de grijă, un fel de teamă față de reacțiile lor, pentru că mă gândesc dacă nu se vor întreba de ce vine un francez să ne povestească despre ce s-a întâmplat la noi și despre Pogromul de la Iași. Îi spuneam lui Nadine azi dimineață, ca și cum ar veni un român în Franța să vorbească despre evenimentele din 1942 de pe velodromul de iarnă de la Paris, când 13.000 de evrei au fost adunați chiar de către jandarmi și poliția franceză și au fost trimiși în lagăre din Germania, mai puțin de 100 dintre aceștia au supraviețuit. Nu știu cum ar fi dacă ar veni un român și ar scrie despre acest eveniment. În oglindă, mă gândesc cum vede publicul român faptul că un francez vine să vorbească despre astfel de evenimente petrecute în România.
Credit foto: Andi Spot (FILIT 2019)
Da, nu întâmplător am întrebat, pentru că pe mine mă interesează diferența asta de mentalitate și de mental colectiv, percepția unui eveniment istoric și cum intră el în mentalul colectiv. Și aici, ca să trec la ultima întrebare, o să descriu eu așa, într-o singur frază tot romanul: e o îmbinare între jurnalism, iar când spun jurnalism mă gândesc la curiozitate, rigoare, acribie, jurnal literar și nu în ultimul rând la ficțiune, doza consistentă de ficțiune. În această triadă, punctul de greutate îl dă Mihail Sebastian, povestea lui ca evreu și ca scriitor. Și, cum am spus mai devreme, Mihail Sebastian devine un model, un personaj model și zâmbesc, pentru că el ar fi spus că nu (el în carte tot timpul îi spune Eugeniei că nu, nu este un modl, pentru că era de o modestie ieșită din comun). A fost un risc aici să-l readuceți pe Mihail Sebastian în actualitate, pentru români el este un subiect sensibil, povestea lui, cu jurnalul lui, După 2000 de ani care a stârnit foarte multe reacții. Și ați rescris povestea lui Sebastian din perspectiva Eugeniei. Ați dorit să atrageți atenția asupra faptului că există în continuare pericolul recrudescenței extremei drepte în Europa și oriunde în lume? Pentru că mie mi se pare că acolo e miza, una din mizele cărții.
N-aș fi scris Eugenia dacă n-aș fi simțit că revin în Europa discursurile obișnuite de ură față de evrei, față de arabi, față de refugiați în general. Și nu numai în Europa, de fapt, la nivel mondial, și asta după 30-40 de ani în care am asistat la nașterea și la creșterea Europei, iar astăzi asistăm la distrugerea ideii de solidaritate europeană. Așa că gândindu-mă și la tot ce s-a întâmplat în România în secolul XX, m-am hotărât să scriu acest roman. Sigur, textul lui Mihail Sebastian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este un text magnific și eu l-am iubit de la început, și jurnalul, dar și pe Mihail Sebastian, pe care l-am simțit ca pe un scriitor foarte aproapiat, pentru că toate slăbiciunile de care vorbește el în Jurnalul lui, le simt ca fiind ale mele – faptul că spune că nu poate să scrie, că nu poate să trăiască, că se simte bărbat doar pe jumătate, acestea sunt gânduri care mă macină toată ziua, deci cred că suntem foarte asemănători și dacă ne-am fi cunoscut ne-am fi plăcut și-ar fi existat o prietenie între noi. Ce-mi mai place foarte mult la Jurnalul lui Sebastian este sinceritatea lui extremă, pentru că el nu se face niciodată că, este un lucru pe care-l adopt și eu în scrisul meu și în lucrul meu, nu trișez niciodată. Cred că mi-a plăcut foarte mult ceea ce a scris Le monde drept recenzie la cartea mea, că este cartea pe care Mihail Sebastian poate că ar fi scris-o după război, dacă ar fi supraviețuit războiului, iar această laudă mi-a adus cea mai mare satisfacție.
