„Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc” de Ionuț Butoi

În lucrarea sa, „Reflecții asupra Revoluției Franceze”, Francois Furet, unul dintre cei mai avizați cercetători ai fenomenului din 1789, atrăgea atenția asupra faptului că Revoluția Franceză s-a terminat, în pofida evidenței că ea a dominat societatea franceză pentru încă un secol și continuă să suscite numeroase reacții sau puncte de vedere, cărora li se atașează invariabil etichete incomode. Mutatis mutandis, poate ar fi timpul ca istoricii români, dar nu numai ei, să proclame, în fine, sfârșitul epocii interbelice, împreună cu miturile care o polarizează sau o potențeză dincolo de limitele firești. În pofida faptului că o parte a societății românești spera, în urma prăbușirii comunismului, la o revenire a lumii dintre cele două războaie mondiale, un asemenea fapt era imposibil, măcar pentru că o lume apusă fizic de mult nu mai poate fi în nici un fel resuscitată și nici măcar reconstituită.

Pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că analizele și reflecțiile asupra interbelicului românesc trebuie să se oprească, dimpotrivă, este necesară mai mult ca oricând o rescriere a acestei complicate și complexe perioade, caracterizată de o constantă tensiune politică, socială sau economică. Problema constă în cheia în care vrem să citim trecutul interbelic: ne agățăm de aceleași repere iluzorii, cultivăm facilul și clișeul din zona noastră de confort sau încercăm să aruncăm o privire detașată, lucidă și neutră asupra universului interbelic și a personajelor care îl populau? Cu atât mai mult cu cât abordarea unor teme susceptibile de interpretări tendențioase dezvoltă contradicții și lovesc sensibilități. De pildă, recent, în paginile „Observatorului cultural” am putut asista la o viguroasă polemică între Gabriel Andreescu și Liviu Rotman, în jurul locului pe care îl ocupă în spațiul public Mircea Vulcănescu, personaj controversat, mai ales prin prisma rolului pe care l-a jucat în conturarea politicii antisemite a regimului antonescian. Evident, viziunile celor doi intelectuali sunt diametral opuse: în timp ce primul îi acordă lui Vulcănescu credit moral, descriindu-l drept „un democrat, un patriot și un umanist”, Liviu Rotman atrage atenția, pe bună dreptate asupra implicării lui Vulcănescu în procesul de românizare a economiei noastre, a organizării lagărelor de muncă pentru evrei, după modelul nazist sau în impunerea unor contribuții financiare enorme cetățenilor evrei din România. Așadar, nu cumva statura intelectuală sau contribuțiile teoretice, unele remarcabile, atribuite lui Vulcănescu pălesc în raport cu activitatea sa guvernamentală din timpul celui de-al doilea război mondial? Dar are voie istoricul să analizeze cele două fațete, cu scopul de a le compensa, de a le echilibra?

În cadrul acestui context, merită remarcată lucrarea lui Ionuț Butoi, „Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc”, apărută la Editura Eikon, București, în 2015. Autorul ne propune o abordare inedită a perioadei dintre cele două războaie mondiale prin intermediul microistoriei, procedeu istoriografic marginal în literatura noastră de specialitate. Cartea, așa cum precizează Ionuț Butoi nu este nici o biografie, nici o monografie a lui Mircea Vulcănescu, nici măcar un demers de analiză a scrierilor sale, ci reprezintă o încercare de istorie socială a interbelicului românesc, din perspectiva microistoriei, ceea ce înseamnă plasarea în context a personalităților sau evenimentelor caracteristice perioadei investigate:

„Cercetarea de față își propune să ofere o perspectivă alternativă față de abordările curente ale perioadei interbelice care discută problemele modernizării și ale fenomenelor de criză politică și socială ale perioadei”.

Într-adevăr, autorul respinge, cel puțin parțial, contribuțiile anterioare asupra acestui subiect, unele dintre clasice, altele aparținând lui Zigu Ornea sau Irina Livezeanu, și ne propune o dublă direcție de cercetare: de metodă și de interpretare, căutând să vadă peste majoritatea explicațiilor istorice, ce privilegiau, în mod unilateral, factorul ideologic pentru explicarea tabloului istoric specific României Mari.

Așa cum am mai precizat în alte contexte, perioada interbelică din istoria noastră marchează o ruptură radicală și bruscă cu lumea anterioară primului război mondial. În special, efectele durabile și profunde ale cumplitului conflict, ce vor produce mutații semnificative, au fost încă insuficient analizate și explicate în cadrul istoriografiei noastre. Se adaugă la aceasta apariția României Mari, introducerea votului universal sau ampla reformă agrară, toate de natură a configura opinia publică de o manieră fără precedent. Pe de altă parte, în pofida câștigurilor teritoriale, România s-a dovedit a fi un stat fragil, incapabil să rezolve de o manieră satisfăcătoare gravele probleme sau tensiuni sociale, rezultante ale acestei stări de spirit. Nu altfel au stat lucrurile în cazul învățământului superior românesc, nepregătit pentru amploarea numărului de studenți dornici să le urmeze cursurile. Modernizarea incompletă a instituțiilor din România, problemele economice, precaritatea materială a mediului universitar, incapacitatea statului sau a mediului privat de a absorbi forța de muncă formată în universități sau costurile financiare prohibitive presupuse de calitatea de student au dus, inevitabil, la radicalizarea tineretului, a studenților în special. În aceste condiții, canalizarea furei și a neputinței s-a îndreptat spre „vinovații de serviciu”, evreii, iar Mișcarea Legionară a reprezentat debușeul necesar. În condițiile în care statul părea incapabil să răspundă provocărilor induse de situația de după război, deruta naționalistă, patosul religios și crezul utopic structurau alternativa dezirabilă, menită să transforme radical și brusc fundamentele vechii lumi.

În același timp, situația satului românesc interbelic, o veritabilă „terra incognita”, după expresia autorului, a fost obiectul unor analize profunde și serioase din partea Școlii gustiene, caracterizate de proeminența unui discurs mai degrabă critic în raport cu viziunea liberală a modernizării, cu atât mai mult cu cât reforma agrară s-a dovedit insuficientă pentru a genera prosperitate în mediul rural. Dincolo de diversele explicații apărute de-a lungul timpului, așa cum ar fi cea care condiționează productivitatea scăzută de apartenența religioasă, respinsă de autor, realitatea este că mediul rural a practicat și mai practică încă o economie de subzistență. În acest context, crede Ionuț Butoi, discursul elitelor, ce tinde să culpabilizeze retardul istoric sau replica antimodernă a țăranilor, este lipsit de semnificație. Pe de altă parte, deși putem considera facilă și, în consecință, lipsită de substanță viziunea potrivit căreia modernizării liberale de tip european i s-a opus rezistența tenace a unei lumi imune la transformările din jurul său, incapabilă să le perceapă și să le integreze în propria evoluție istorică, nici explicațiile plasate în spectrul opus al interpretării nu par în totalitate mulțumitoare. Într-adevăr, lumea rurală comportă propria dinamică de dezvoltare și își conservă legile specifice, dar nu poate și nici nu trebuie să ignore posibilitatea saltului spre un alt context, generator de alternative pozitive. Este drept că statul român a fost mai mereu incapabil să producă premisele necesare, dar, chiar și așa, curentele țărănești de tipul poporanismului sau semănătorismului îmi par simptome ale antimodernității, iar ecoul lor se va prelungi în dezbaterea interbelică, analizată în cartea de față.

În cadrul acestor tablouri interbelice, evoluează Mircea Vulcănescu, personaj activ al vremii sale, febril cercetător al resorturilor mecanismelor sociale contemporane sau fin analist al lumii rurale, viziunea sa contrastând cu cea care identifica în țărani simpli producători ai produselor de export. Imaginea pe care i-a creionează autorul este cea a unui profesionist, tehnocrat al epocii sale, economist competent, creator de analize pătrunzătoare în cadrul investigațiilor pe care le-a surprins asupra lumii rurale. Mai mult de atât, Vulcănescu pare a fi deținut o calitate rară în rândul funcționarilor români, onestitatea, relevată de activitatea sa ca director la Vămi, unde a încercat să reziste presiunilor ce puteau deschide calea unor abuzuri sau încălcări ale legii:

„Adevărul e că, luptând pentru «legalitate», lupt acum exact împotriva ideilor mele de totdeauna. Și, mai ales, în contra vieții…noi bunem bariere (…) Nu-ncape îndoială că, la fel ca tata, lucrez azi pentru România modernă, pentru europenizare. Trădător?”

La fel ca majoritatea intelectualilor interbelici, Vulcănescu a fost influențat de Nae Ionescu, însă a preluat fondul ideatic al acesteia cu multiple rezerve și nuanțe, ce convergeau spre o interpretare originală a clivajului dintre „fondul cultural românesc și forma instituțională a statului modern”. Cum a ajuns un asemenea personaj, veritabil intelectual, înzestrat cu un puternic simț al realității sociale, elegant și legalist un fidel slujbaș al regimului dictatorial întruchipat de mareșalul Antonescu, autorul nu ne explică, așa cum menționam anterior. La fel cum nu nu este clar drumul spre atitudinea fățiș antisemită, fermă și lipsită de remușcări pe care Vulcănescu a proferat-o în calitatea sa de subsecretar la finanțe, mai ales în lipsa premiselor suficiente pentru a identifica cel puțin germenii unei viziuni incompatibile cu crezul umanist pe care îl privilegia. Dimpotrivă, Vulcănescu sezisase cu acuitate multe dintre tarele instituționale românești sau mecanismele care frânau dezvoltarea firească a statului nostru:

„În organizarea realistă a relațiilor dintre semeni, intransigența puterii publice este plină de foloase pentru individ ca și pentru obște. Tendința organelor administrative de «a face bună gospodărire», trecând peste legi, vine dintr-o îndătinată confuzie între ordinea administrativă și cea politică. Mi-a fost dat să văd uneori această concepție atât de înrădăcinată în societatea noastră, încât uneori m-am întrebat dacă e vorba într-adevăr de un păcat sau dacă nu e vorba decât de o formă specială de înțelegere a faptului administrației, caracteristică pentru unele popoare. S-ar putea să fie așa.”

Rămâne de discutat în jurul tezei centrale a cărții lui Ionuț Butoi pe care un alt recenzet al cărții, Emanuel Copilaș o respinge în totalitate: faptul că modernitatea demarată în anul 1848 a culpabilizat în permanență lumea tradițională pentru toate eșecurile survenite în cadrul acestui proces:

„România «modernă» și nefuncțională, scrie autorul, a reușit doar să saboteze România tradițională ca lume socio-culturală, fără a reuși să pună ceva în loc.”

Sigur, o analiză riguroasă și lucidă a modernității românești ne va releva multe aspecte negative în locul tradiționalului marș neabătut spre progres cu care ne-a obișnuit istoriografia tributară subiectivității naționaliste, dar, chiar și așa, verdictul lui Ionuț Butoi îmi pare prea dur și merită cel puțin nuanțat, dacă nu cumva echilibrat. Nu știu în ce măsură putem vorbi de o politică deliberată de minimalizare a mediului tradițional rural întreprinsă de statul român; mai degrabă slăbiciunea funciară a elitelor noastre politice s-a împletit cu rezistența, uneori irațională, a mediului rural, opac și refractar, dar susținut de voci importante ale intelectualității românești. Pe de altă parte, într-adevăr, ne putem întreba dacă nu cumva termenii „modern” și „tradițional” nu sunt înțeleși greșit, cel puțin în contextul specific al istoriei noastre, relativizarea acestora ducând la o necesară reinterpretare pe care, fără îndoială, o vom primi în perioada următoare.

Meritul principal al cărții scrise de Ionuț Butoi îmi pare a fi acela că incită la discuții în contradictoriu, la analiză, la nuanțare sau, mai ales, la reflecție. Indiferent de poziția pe care o putem avea în raport cu ideile expuse de autor, lucrarea este una solidă, iar demersul unul salutar, poate incomplet pe alocuri, dar nu în măsura în care să deranjeze structural ansamblul. Perioada interbelică poate și trebuie să fie citită în altă cheie decât cea a conformismului, iar polemicile întreținute de acest fapt reprezintă un punct de plecare benefic pentru aerisirea, dar și întărirea istoriografiei românești. Dincolo de aceasta, permanențele istorice se impun, iar concluzia autorului îmi pare a fi justă și greu contestabilă:

„suntem aceeași țară periferică, cu aceleași probleme economice și sociale, aceeași precaritate a istoriilor de viață, în care singurele instituții care funcționează constant, indiferent de regimul politic, sunt cele represiv-polițienești.”

În fond, numai cine nu cunoaște cu adevărat resorturile intime ale meseriei de istoric îi poate pretinde acestuia doze de optimism inabil.

Editura: Eikon