MIORIȚA – sau cum să crezi în rai

MIORIȚA – sau cum să crezi în rai

Regizorul arădean Cristian Ban și-a început studiile teatrale la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, unde a absolvit, în 2008, Facultatea de Teatru și Televiziune, secția Regie. A continuat cu bursa „Leonardo da Vinci”, la compania de teatru ArtScenico, din Dortmund, Germania și cu programul CEC ArtsLink Fellows după care a devenit regizor rezident la teatrul 7Stages din Atlanta, SUA.

Până în prezent, a montat spectacole la multe dintre teatrele de stat din România, dar și în zona independentă (este unul dintre membrii fondatori ai spațiului Reactor, din Cluj). Câteva dintre acestea sunt: „Familia Ibsen” (creație colectivă), la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad 2019, „Povești din bucătărie” (creație colectivă), la Teatrul Municipal Baia Mare, 2018 sau „Orașul nostru” (creație colectivă), la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad, 2017. De asemenea, a lucrat la Barcelona, unde a pus în scenă textul Elevator scris de Gabi Pintilei şi în Ungaria, la Teatrul German din Szekszard.

Spectacolul „Miorița” face parte din programul de teatru experimental Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan, realizat de Teatrul „Fani Tardini” din Galați în perioada 2021-2024. În cele nouă spectacole ale proiectului, cei trei regizori implicați: Cristian Ban, Leta Popescu și Adrian Iclenzan – propun o abordare interesantă a discursului teatral (devised theatre), în cadrul căreia actorii iau parte la punerea în scenă a piesei, alături de regizor. În acest fel, se consolidează identitatea trupei, se promovează ideea de experiment artistic, dar, în același timp, viziunea colectivă asupra textului îl transformă într-un spectacol inedit, apropiat de preferințele publicului tânăr, tocmai pentru că nu îngrădește libertatea de expresie. Un asfel de spectacol este „MaMe”, montat de Cristian Ban la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”, din Galați, piesă nominalizată în 2021 la Premiul Uniter, pentru cea mai bună regie.

După „O repetiție moldovenească”, spectacol nominalizat pentru scenografie la St. Petersburg, în 2022, la categoria Best Implemented Theatre Set Design, „Miorița” este a doua propunere curajoasă a lui Cristian Ban, în care echipa de actori, alături de dramaturgul Radu Horghidan prezintă un text nou, puternic, independent de balada populară, aflat însă într-un puternic dialog intertextual cu aceasta.

IMPRESII DE SPECTATOR

Gura de rai era deja pe scenă. Parcă dintotdeuna acolo. Trebuia doar să crezi.

Spectacolul „Miorița” este un proiect îndrăzneț, în care amestecul de mesaje directe și subliminale creează un tot coerent, hrănit din tematica unui text clasic, deloc ușor de scos din sertarul lui prăfuit.

Poate că piesa conține multe dintre aspectele centrale ale baladei – este acolo transhumanța, apare motivul mioarei năzdrăvane (singura care „vorbește” dintre oițele ciobanului moldovean), se desfășoară, simbolic, alegoria „moarte-nuntă”.

Poate că unele personaje au identități clare – ciobanii, oițele, câinele, pe când altele – e cazul personajului jucat de Mihaela Grosu, o fată îmbrăcată într-o cămașă tradițională, albă cu broderie pe piept – lasă loc de interpretare: e mireasa ciobanului moldovean, cea cu care își împlinește destinul dincolo de moarte sau are funcțiile unui narator care intervine în desfășurarea poveștii și îi punctează secvențele, îi explică sensurile, le anticipează, dar le și subminează uneori?

Poate că piesa spune – în mod necesar pentru publicul tânăr, de exemplu – povești și credințe vechi românești, dar, în același timp, le reia ironic, ludic, ca în episodul în care ciobanul moldovean, elev în clasa a XI-a, nu mai știe tema principală a mitului literaturii române și primește 4 note de 2 de la doamna profesoară.

Poate că fiecare spectator a observat cât de haios era câinele ciobanului, care-și urma credincios stăpânul, cât de comic intrau în rol „oițele” sau ce straniu era dispozitivul roșu, de plastic, cu „sânge de cioban”.

Poate că toți s-au bucurat de „spectacolul” vizual al apusurilor de pe scenă, de cel auditiv, creat de animale, dar și de onomatopeele sugestive ale ciobanilor, de toate gesturile și tăcerile care completau vorbele propriu-zise.

„Poate” este un adverb devenit laitmotiv în spectacol, mai ales în scena puternică a uciderii câinelui și a ciobanului. Un „poate” care lasă deschise sensurile textului, supuse interpretărilor plurale, dându-i spectatorului posibilități, nu certitudini.

(prof. Alina Dinu)

Miros de oi pulverizat în sală. Fum. Liniște. Un ciobănaș care cade într-un somn adânc și se identifică total cu spațiul de legendă pe care-l alimentează. Oițe care iau onomatopeic în stăpânire sala. Ciobanii, câinele, frumusețea raiului natural. – Mitul, balada.

Urmeză o oaie care vorbește. Urmează transhumanța. Ați urmărit o fată care se simte singură. Ați urmărit un apus de soare. Ați urmărit o pauză. Urmează împărțirea oilor. Ați urmărit scena crimei. Urmează să plâng. Ați urmărit o fată care a așteptat. Acum urmează mirele. Ați urmărit un monolog scris de mine, urmează să merg în rai.– Deconstrucția mitului

Este vorba despre o întâmplare „pe-un picior de plai”, dar nu „pe o gură de rai”, căci „raiul nu există în România”. Este vorba despre un cioban care a fost omorât în Vrancea – „ăla este sângele lui”. Un cioban a fost omorât cu mult timp în urmă.

(Flăcăul moldovean are povestea lui, dar aparține unui spațiu neștirbit, poate altei Românii, și o iubește pe Viorica. Este clasa a XI-a, învață despre „Miorița, mitul fundamental al limbii, literaturii și națiunii române”, dar nu mai știe care este tema, ia patru note de doi. O iubește pe tânăra din satul lui, un ținut ca-n rai, căci acasă sunt mama, tata, fratele Iancu, bunica Eugenia, unchiul Anatolie, mătușa Catinca… )

Este vorba despre vechiul mod de existență al românului, despre tradiții și transhumanță, despre o nuntă în rai, despre oița care-i spune ciobanului că va fi omorât și el știe, dar nu fuge.- „De ce să fug? Unde să fug?”. Sfârșit. Se sting treptat luminile. – Reinterpretarea mitului

(Sofia Catarina Șerbu, elevă)

* **

Revizitarea unui text definitoriu pentru spațiul cultural românesc, Miorița, un mit literar întemeietor, este un exercițiu dificil și primit, de obicei, cu reticență, atât de publicul tânăr – care nu mai este interesat de teza specificului național și nu mai este conectat la un anumit mod de a trăi, de a-și reprezenta viața și moartea, de a percepe natura și cosmicul, nașterea, căsătoria și moartea -, cât și de publicul mai vârstnic, dominat de sentimentul de apartenență la o lume de valori străvechi, obligatoriu inalterabile. În fond, se oferă contextul necesar ca profiluri diferite de spectatori să se situeze în aceeași zonă a dialogului scenic.

Regizorul Cristian Ban valorifică scenariul dramatic semnat de Radu Horghidan, cu scenografia Andreei Săndulescu. Dorința declarată este de a confrunta publicul contemporan cu teme și cu aspecte îndepărtate, din drama pastorală, pentru a-i demonstra actualitatea, într-o lume în care mecanismul conflictului acționează destul de puternic.

Deși nu-și propune o abordare interactivă cu publicul, li se oferă spațiu de intervenție actorilor. Astfel, se remodelează textul, cu scopul de a-i întări mesajul, dar și de a-l lăsa în spate. Limbajul pe alocuri personal și nota biografică sunt, de asemenea, constante ale stilului regizoral, conectat la o viziune „solară” în acest spectacol.

Ce a ieșit din intenția inovatoare a regizorului este o pendulare continuă între atunci și acum, între comedie și dramă, între realitate și irealitate. Autenticitatea este asigurată de recuzită: fluier (actorii cântă inedit), sumane special făcute de un cioban, cu miros puternic de oaie. Impresionează menținerea la limita dintre gravitate și desolemnizare, alunecările ludice, nu neapărat parodic – demitizante, cât menite a relativiza interpretarea consacrată, a aduce zâmbetul pe buze și a strecura alte filtre livrești/intertextuale (discursul grav, aproape hamletian, despre oița din care a rămas doar craniul).

Forța spectacolului se trage din repunerea în discuție și a barierei morale stricte dintre bine și rău, cu o foarte interesantă reconstituire a scenei crimei și cu un final interogativ.

(prof. Amalia Gabriela Șerbu)

DISTRIBUȚIE: Nică Bargan (Ciobanul moldovean), Elena Emandi (Oaia ciobanului moldovean), Radu Horghidan (Ciobanul vrâncean ), Oana Mogoș (Oaia ciobanului vrâncean), Vlad Ajder (Ciobanul ungurean ), Elena Anghel (Oaia ciobanului ungurean ), Mihaela Grosu (Mireasa), Mihai Păun (Căinele)