„Mintea sovietică. Cultura rusă sub comunism” de Isaiah Berlin – o analiză

Isaiah Berlin a fost un filozof și istoric al ideilor, născut la Riga, mutat în Rusia la o vârstă fragedă și emigrat în Anglia, împreună cu familia sa, în anul 1921. A fost și profesor de teorie socială și politică, cu un vast interes în studierea și analiza marxismului, comunismului și culturii ruse, subiecte în jurul cărora s-a conturat întreaga sa operă. În toamna anului 2023, la Editura Humanitas, a fost tradus volumul Mintea sovietică. Cultura rusă sub comunism, după ediția îngrijită de Henry Hardy, cu un Cuvânt înainte de Strobe Talbott, glosar de Helen Rappaport, iar traducerea din limba engleză a fost realizată de Marina Vraciu.

Cartea de față este formată din zece eseuri, primele scrise în intervalul cronologic 1945 și 1980, iar ultimul a fost scris în 1990, în contextul prăbușirii comunismului european, însă, înainte de Acordul de la Minsk, care a dus la dezmembrarea Uniunii Sovietice.

Printr-o abordare dialectică, Isaiah Berlin construiește, prin fiecare eseu, parametri și nuanțele gândirii sovietice, de la palierul cultural, la cel al politicii sovietice, folosindu-se de contactul și cunoașterea directă a spațiului analizat. Vizitele realizate în URSS, discuțiile cu o parte a intelectualilor vremii, observarea desfășurării vieții cotidiene a rușilor, toate acestea se transformă în surse de reflecție pentru teoreticianul britanic. În decembrie 1945, apărea studiul Artele în Rusia în timpul lui Stalin, în cuprinsul căruia autorul folosește metoda comparativă, creând analogii cu scena culturală occidentală, dar și metoda analitică, realizând o sinteză structurată. Astfel, Isaiah Berlin împarte evoluția culturală Rusiei pe trei paliere cronologice, atât pentru a observa constantele, cât și cezurile. 1900 – 1928 este perioada tumultoasă din istoria politică a Rusiei, marcând și trecerea de la țarism la bolșevism, iar, în ceea ce privește sfera culturală, autorul consideră că aceasta traversa o perioadă frământată și tensionată, luptând cu cenzura și cunoscând influențele franceză și germană, observându-se și confruntarea între viziunea conservatoare și cea bolșevică.

Primul sfert al secolului XX a fost o perioadă frământată și tensionată în care literatura rusă, mai ales poezia (la fel ca teatrul și baletul), în special sub influența franceză și, în oarecare măsură, germană (deși în prezent nu se poate afirma așa ceva), a atins apogeul în epoca clasică a lui Pușkin, Lermontov și Gogol.

1928 -1937 este considerată perioada controlului extrem, cea în care absurdul regimului stalinist s-a manifestat și într-o atenție sporită asupra publicațiilor, răspândirii și difuzării lor. Se accentuează fenomenul ereziei literare, mulți intelectuali cad în dizgrație, cei care au venit în întâmpinarea solicitărilor regimului cunoscând o ascensiune profesională. Astfel,

în anul 1934, regimul bolșevic a consolidat vechile metode, impunând mai multe etape de supraveghere – mai întâi prin Uniunea Scriitorilor, apoi printr-un comisar numit de stat, și, în fine, prin Comitetul Central al Partidului Comunist. Partidul a trasat o linie literară: la început, celebrul Proletkult, care cerea lucrări colective pe teme sovietice făcute de echipe de scriitori proletari; apoi, venerarea eroilor sovietici și presovietici.

Ultima perioadă analizată este cuprinsă între anii 1937 și 1945, care corespunde marilor epurări, cu grave consecințe și asupra scenei culturale din Rusia sovietică, segment cronologic în care mulți intelectuali sunt condamnați în procese înscenate, pentru vini neștiute. În aceeași măsură, îndoctrinarea atinge apogeul sub teroarea politicii staliniste.

Marile epurări și procese din anii 1937 și 1938 au schimbat scena literară și artistică, făcând-o de nerecunoscut. Numărul scriitorilor și artiștilor exilați sau exterminați în această perioadă – mai ales în timpul terorii lui Ejov – a fost atât de mare, încât literatura și gândirea rusă arătau în 1939 ca o zonă devastată de război, cu câteva clădiri splendide rămase încă intacte, dar solitare în mijlocul unei țări ruinate și abandonate.

Pornind de la această structură cronologică, Isaiah Berlin își conturează celelalte reflecții asupra gândirii sovietice din anii grei ai comunismului. Realizând o analogie între viața la Moscova și cea din Leningrad, scriitorul trasează contururi ale existenței între capitală și provincie, observând diferențele frapante între nivelul de viață între cele două spații. A vizitat Leningradul în 1945, un oraș aglomerat, cu locuințe mai mult goale și reci, dar cu posibilitatea unor contacte interumane mai apropiate și sigure decât în Moscova, vigilența autorităților în Leningrad fiind mai diminuată. Centrul vieții culturale din Leningrad era Rahlin, care

vorbea cu mândrie despre cărțile pe care reușise să le vândă oficialităților și jurnaliștilor britanici și americani, începând din 1942.

De asemenea, istoricul găsește oamenii din Leningrad mai puțin îndoctrinați și alienați politic decât pe cei din Moscova, inclusiv pe intelectuali:

scriitorii de la revistele literare, actorii din teatre și vânzătorii de la vreo șase librării de unde am cumpărat cărți, precum și călătorii din tramvaie și autobuze par ceva mai bine-crescuți și mai educați decât omologii lor mai prietenoși, mai simpli, de la Moscova.

Aceste observații dezvăluie, de fapt, o descentralizare a controlului autorităților regimului de la centru spre orașele provinciale, cu atât mai mult cu cât vigilența NKVD trebuia complet concentrată în locurile în care contactele cu vestul erau mai posibile, scăpând de sub control, într-o bună măsură, restul statului. Observațiile imediat postbelice sunt esențiale pentru a surprinde un tipar de gândire și receptare într-un spațiu totalitar, actor în prim-plan al celui de-al Doilea Război Mondial, spirala în jurul căreia se construiesc ideile, ierarhic, de la politic la cultural, de la centru la periferie.

În parcursul scriiturii lui Berlin, este dedicat spațiu a trei personalități reprezentative pentru crearea imaginii despre mintea sovietică și îngustimea ei, Osip Emilievici Mandelștam, pe care îl numește un mare scriitor rus, Ahmatova și Boris Pasternak. Mandelștam, marele poet rus, a fost educat la Petersburg, având posibilitatea vizitelor în Germania, Elveția și Franța. Însă, devine un eretic pentru regimul totalitar, fiind mai întâi exilat la Voronej, apoi arestat, trecut prin toate etapele infernului stalinist (tortură, înfometare, epuizare fizică și psihică), ajungând să moară, în urma relelelor tratamente. Anna Ahmatova și Boris Pasternak au avut destine diferite, dar nu au scăpat de atenția regimului politic. Recviemul Annei Ahmatova a fost ținut în memorie până a considerat a nu mai fi un pericol să îl treacă pe foaie. A fost receptată ca un pericol pentru sistem. Autorul a întâlnit-o în noiembrie 1945, găsind-o

extrem de demnă, cu gesturi lente, un cap nobil, cu trăsături frumoase, oarecum severe, și o expresie de imensă tristețe.

Își pierduse, în cumpliții ani ’37 – ’38, soțul și fiul, îi rămăsese literatura și interesul viu față de ceea ce se petrece dincolo de lumea în care era închisă. Contemporan cu ea, era Boris Leonidovici Pasternak, pe care Isaiah Berlin îl aprecia a fi cel mai mare scriitor rus al timpului nostru, devenit celebru după publicarea și traducerea în Occident a operei Doctor Jivago. Parcursul său a fost unul diferit față de al celorlalți amintiți, fiind cuprins între atenția oferită de regim și teama de a nu fi receptat ca unul de-al lor. Viziunea sa asupra culturii era una naționalistă, tradiționalistă, fiind numit de autor un patriot rus.

Pasternak era foarte sensibil la sarcina de a se adapta la cerințele partidului sau ale statului – părea speriat că simpla lui supraviețuire ar fi putut fi atribuită unui efort nedemn de a îmbuna autoritățile, vreun compromis murdar al integrității sale pentru a scăpa de persecuție. Revenea mereu la această problemă și se străduia din răsputeri să nege că era capabil de un comportament de care nimeni dintre cei care îl cunoșteau nu l-ar fi putut socoti vreodată vinovat.

În fapt, urmărind parcursul celor trei scriitori ruși și receptarea lor în spațiul sovietic, sunt legitime întrebările: De ce sperie științele umaniste dictatorii? De ce literatura și cuvântul, implicit, devin o amenințare pentru un sistem politic totalitar? În parte, răspunsuri pot fi găsite în eseul scris în anul 1952, Dialectica artificială. Generalisimul Stalin și arta guvernării și în cel din 1957, Cultura rusă în epoca sovietică, cel mai consistent din întreg volumul. În anii ’30, se poate afirma că științelor umaniste, în URSS, li se înscenează un proces, sunt condamnate, înainte de a fi judecate. Cultura rusă se cerea a fi subjugată complet liniei de partid, erezia literară și istorică stârpită, pornindu-se de la rădăcină, de la lingvistică. Trebuia inventat un vocabular inofensiv, o cenușăreasă a regimului, un limbaj general, fără nuanțe, dedesubturi și sensuri figurate.

Atitudinea lui Stalin față de idei, intelectuali și libertatea intelectuală era un amestec de frică, dispreț cinic și umor sadic care lua forma (cu o urmă de Caligula) explorării situațiilor grotești și degradante în care îi putea aduce pe membrii sovietici și străini ai congregației sale înspăimântate.

În locul ereticilor trebuiau aduși patrioții, prilejul cel mai potrivit se ivește odată cu Al Doilea Război Mondial, atunci când cultura a fost invadată de nevoia infuziei cu patriotism și propagandă. Exprimarea sentimentelor patriotice este cuceritoare, mai ales în context belicos, ceea ce permite o mobilizare generală, o stimulare a rezistenței în fața inamicului. Fenomen care nu a durat decât până în 1945, când trebuia să se regăsească marxismul, iar cei care urcaseră scara socială și uitaseră de credința fundamentală trebuiau înlăturați, reeducați, adaptați noii cerințe. După moartea tiranului, spațiului cultural rusesc i se oferă liniaritatea, a te păstra neutru și a respecta regulile, a citi literatură clasică și a nu lua poziție, astfel gusturile au rămas simple, proaspete și necontaminate.

În ultimul eseu, Supraviețuirea intelighenției ruse, scris în 1990, Isaiah Berlin explică diferența clară între intelighenție și intelectualitate, explicând că intelectualii sunt persoane care, cum spunea cineva, vor doar ca ideile să fie cât se poate de interesante, în timp ce intelighenția se naște în Rusia în secolul al XIX-lea, fiind mișcarea unor ruși educați, cu simț moral, indignați de obscurantismul Bisericii, de brutalitatea unui stat oprimat, indiferent la mizeria, sărăcia și lipsa de educație în care trăia majoritatea populației, și de o clasă guvernantă care în ochii lor încălca drepturile omului și împiedica progresul moral și intelectual. În lucrarea Gânditorii ruși (Isaiah Berlin, Gânditorii ruși, Ed. Humanitas, traducere din engleză de Marina Vraciu), istoricul susținea originile adânci ale intelighenței rusești, o pătură ale cărei rădăcini se construiesc la începuturile istoriei moderne a Rusiei, sub țari.

În anexa Idei marxiste și nemarxiste în politica sovietică, eseu din 1952, Isaiah Berlin trasează și concluziile pentru volumul Mintea sovietică, considerând că, de fapt, gândirea rusă a fost puternic zdruncinată de adoptarea și însușirea marxismului, iar receptarea minții rusești poate fi eronată dacă se realizează prin viziunea occidentală. Trecând prin misticism, narodnicism, marxism și stalinism, cultura rusă s-a construit stratificat, păstrând nuanțele fiecărei etape. Citind volumul de față, cititorului i se permite accesul la o reflecție nuanțată a profunzimii ideilor. Evenimentele care alcătuiesc cronologia Rusiei moderne și contemporane se bazează pe idei, mentalități și circulația sau staționarea lor. A analiza cultura rusă sovietică oferă prisma necesară înțelegerii fenomenului politic, al aplicabilității sale, dar și al mentalitatăților rușilor. Astfel, această carte se constituie într-o lectură necesară pentru a înțelege acest spațiu istoric și astăzi.

Mintea sovietică. Cultura rusă sub comunism de Isaiah Berlin