Cristian Ban este adeptul speculării forței narativului în construcția dramatică, până într-acolo încât aproape orice montare care-i poartă semnătura devine experiment sui generis. Evident că pentru a avea coerență un astfel de demers este nevoie de multă, multă documentare și de o excelentă cultură profesională. Ban este într-un moment de acumulări din toate punctele de vedere, așa se face că oamenii au început să fie curioși vizavi de producțiile regizate de el. Plusul cantitativ se transformă automat în experiențe teatrale inedite atât pentru spectactori, cât și pentru actorii cu care lucreză. Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați face un nou pas spre inovație și tânăra generație, iar MaMe, creația colectivă coordonată de Cristian Ban vine să consolideze relația dintre trupa teatrului și publicul său.
Când aduci în discuție un subiect atât de sensibil – ce rol au avut/au mamele în viața noastră – riscul cel mai mare este să te pierzi în amănunte și detalii neimportante sau mult prea particulariza(n)te. Cristian Ban evită acest risc apelând la experiențele personale ale celor patru actori, fiii din spectacol, căci ei sunt persoanele-resursă, datorită lor avem un scenariu articulat, coerent și sugestiv din punct de vedere cazuistic. Dar felul cum valorizează aceste experiențe ține de experiența regizorală a lui Ban și de felul cum înțelege el să facă teatru. Textul s-a scris odată cu montarea spectacolului, cu alte cuvinte construcția s-a ridicat deodată și dintr-odată. Capcanele sunt multe când faci un experiment (căci poți numi lejer experiment MaMe) de acest gen: să nu ai cea mai bună garnitură de actori (de altfel, am înțeles că distribuția inițială a fost cu totul alta), sau actori excelenți, dar care să nu rezoneze unii cu ceilalți (experiențele personale să nu se completeze reciproc avantajos și în favoarea spectacolului ca întreg), momentele de nostalgie, reverie și/sau tragic (inerente în viața oricăruia dintre noi) să fie mai numeroase decât cele pline de haz (sau invers), documentarea să fie excelentă, dar să nu aibă nicio legătură cu oamenii locului etc. Este momentul să spun că MaMe, așa cum arată acum, este un spectacol cu actori gălățeni care se joacă special pentru publicul gălățean. Băieții au crescut pe maidanele din cartierele orașului, întâmplările din viețile lor personale s-au petrecut pe străzile pe unde se plimbă și astăzi, mamele lor naturale sunt cunoscute și recunoscute în urbe. Din acest punct de vedere, pe mine mă interesează reacția publicului străin, cum reacționează cei care vor vedea spectacolul, dar nu sunt gălățeni (ar fi interesant de prelungit documentarea post festum cu consemnarea impresiilor de după spectacol, atunci când acesta se va juca în diferite festivaluri, de exemplu).
Cele patru mame-personaje sunt tipologii de mame: nici mai bune, nici mai rele decât altele, toate cu griji manifeste pentru copiii lor, cu spaime, terori și frici paralizante, hiperprotective sau autoritare, gospodine perfecte sau cu cariere profesionale solide în spate. Cei din sală își vor recunoaște mamele sau, depinde și de vârstă aici, se vor identifica cu una sau alta dintre cele patru protagoniste (evident că acum mă refer în mod special la spectactoare). Alternanța dintre întâmplările înduioșătoare, cele hazoase și pragurile de maturizare se face realist, regizorul dorindu-și ca accentul să cadă în permanență pe ele, pe mame, chiar dacă de cele mai multe evocarea întâmplărilor nu le aparține.
Mijloace teatrale puține, dar folosite ingenios – de la elementele de decor mobile și multifuncționale până la jocurile de lumini eficient folosite. Peste toate tronează un singur element-cheie, menit să accentueze ideea de relație continuă, neîntreruptă, cea dintre mamă și fiul ei (chiar și atunci când aceasta moare și/sau fiul pleacă de acasă, se mută) – borcanul cu lapte. Borcanul are multiple valențe în mentalul colectiv românesc – să ne aducem aminte de cozile la lapte, când trebuia să-ți lași sacoșa cu sticle și borcane de iaurt la coadă sau de colecta de borcane și sticle obligatorie pentru elevi. Numai că Ban multiplică metafora și bine face. Borcanul devine depozit de amintiri, vii și prezente, nu se sparge pentru că este protejat de grija mamei (care, iată, acum este depozitara și păstrătoarea amintirilor cele mai prețioase, cele din copilărie), pentru ca în final să fie transmis mai departe fiilor. Ei sunt cei care vor trebui să ducă mai departe istoria, să depene firul amintirilor, astfel încât mamele să trăiască veșnic.
Cuplurile de fii și mame sunt excelent construite, fiecare în parte este unic, dar și autentic. Jocul celor opt actori este păstrat în granița realismului, dar unul neteatralizat excesiv (și ce greu este să faci asta, mai ales când în sală ai proprii părinți!). E o opțiune regizorală de care Cristian Ban nu se dezice, și-o asumă în întregime, pentru că este conștient și de faptul că fiecare reprezentație va fi altfel, în funcție de felul cum va reacționa publicul. În cazul de față, fiind vorba de o premieră, din sală au fost reacții de tot felul: de la aplauze spontane, cascade de râs, lacrimi și batiste folosite din plin și până la momente de tăcere (pe care, e drept, mi le-aș fi dorit mai numeroase – sunt multe momentele în care evocările îmbie la reflecție personalizată). Actorii au preluat din energia sălii și s-au folosit din plin de ea, cu riscul de a lăsa emoția să fie vizibilă. Dar tocmai de aceea MaMe este un spectacol viu, autentic!
MaMe va avea succes de casă, asta e o certitudine deja. Sper ca poveștile fiilor/actori să devină sursă de inspirație pentru cei din sală, astfel încât să comunice mai des cu cei dragi, să nu mai uite să-i sune, să se viziteze și fără vreo ocazie specială, să mai stea la palavre cu membrii familiei, fie și doar pentru a afla ce-i mai doare.
MaMe – Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați
Distribuția
Svetlana Friptu (mama lui Radu), Radu Horghidan (Radu), Ana Maria Ciucanu (mama lui Ionuț), Ionuț Moldoveanu (Ionuț), Elena Anghel (mama lui Ștefan), Ștefan Forir (Ștefan), Oana Mogoș (mama lui Răzvan), Răzvan Clopoțel (Răzvan)
Regia artistică: Cristian Ban
Scenografia: Iulia Gherghescu
Biografic | 1 h 30 min | +12 ani
