Luntrea lui Caron și ecumenismul lui Tompa

Când am văzut primele fotografii din viitorul spectacol mi-am dat seama că o să fie bine, dureros, dar bine. Un decor pe care îl simțeam familiar (deși, din fericire, nu merg în spitale decât pentru controalele periodice); era ceva în decorul acela care mă trimitea în propria memorie, dar abia în seara reprezentației, mi-am dat seama de cauză, când Aglika Oltean, a spus instantaneu: „Decorul ăsta mi-aduce aminte de Leonce și Lena”. Și câtă dreptate avea! În timpul spectacolului, Loránd Farkas, îmbrăcat în costum și cu pălăria în mâini: o ține într-un fel anume, care mi-adus aminte de un alt spectacol celebru realizat de Gábor Tompa, Așteptându-l pe Godot. Ține mâna stângă pe pălărie într-un fel anume, o combinație de gingășie, sfială, nedumerire și o ușoară temere/spaimă, căci privirea e țintită în față, se uită fix într-un mare hău negru. Câteva scene mai târziu, repetă gestul cu mâna și privirea, dar de data aceasta e în spatele unui scaun cu rotile, iar mâna e pe spătarul acestuia. Cadre statice, care-și prelungesc semnificația prin faptul că Celălalt rămâne așa câteva secunde bune, nu se grăbește să se desprindă, nu pare că ar avea ceva special de făcut. O scoatere a acțiunii din imperiul timpului care numai într-un text poetic ca al lui Fosse este posibilă (și funcțională, din punct de vedere dramaturgic).

Am dispărut

Și nu mai sunt de găsit

Unul și Celălalt, un binom alcătuit din două forțe egale, nu e cineva mai important, căci Unul fără Celălalt nu mai are sens (și valoare). O întreagă filosofie existențialistă rezumată într-o suită de replici, pe care dacă le citești ca atare, fără să-ți imaginezi neapărat un decor anume, s-ar putea să nu-ți spună nimic. Cuvinte lăsate ca atare, fără punctuație, o libertate totală pe care scriitorul o lasă regizorului, o generozitate cu efect de bumerang: dacă acestuia nu-i este foarte clar ce să facă cu această libertate, ce sens să-i dea se întoarce împotriva lui, cu alte cuvinte spectacolul nu iese.

credit foto: István BIRÓ

Gábor Tompa a ales doi bărbați pentru rolurile principale, deși piesa a cunoscut montări și în variantele două femei, un bărbat și o femeie. Spectacolul îi este dedicat Teklei Tordai, soția regizorului, de la a cărei plecare a trecut un an. Și atunci de ce doi bărbați și nu una din celelalte două variante? Pentru că e vorba de anima și animus, despre o idee care o completează excelent pe cea de bază a lui Fosse: Unul și Celălalt e un binom funcțional când e adus la scenă de doi bărbați, în care Unul e animus – bolnavul aflat pe patul de moarte și la a cărui trecere în lumea de dincolo asistăm. Tompa n-a vrut să sacrifice ideea de spectacol de dragul sau în numele memoriei soției (nici ea n-ar fi fost de acord cu asta); n-a așezat pe patul de spital o femeie, ci un bărbat, care se transfigurează profund, până la a ajunge să fie Isus în căutarea Învierii.

Nu poţi să fii singur

şi nici să fii unde sunt ceilalţi

credit foto: István BIRÓ

Acțiunea e foarte bine ancorată vizual – într-un salon de spital, măcinat de trecerea timpului; cu toate acestea, marea și vântul sunt acolo, în fața noastră; podeaua salonului e luntrea lui Caron, iar valurile de ceață în care este scufundată scena la intrarea spectatorilor în sală se transformă în valurile mării pe măsură ce drumul Unului către nemurire se așterne în fața noastră. Purgatoriul catolic e cât se poate de concret, dialogurile dintre Unul și Celălalt sunt pe cât de absurde, pe atât de pline de sens. Căutarea este prezentă, se produce sub ochii noștri, iar asumarea păcatelor vine ca o consecință a unei succesiuni de întrebări și răspunsuri. Unul pleacă, trece pragul, Celălalt rămâne aici, ca martor și mărturisitor al durerii. Își pune capul pe icoana cu Maica Domnului și pruncul, o icoană greco-catolică, într-un început de rugă. Un gest eliberator, de o delicatețe uluitoare, ecsemnul că zbuciumulși-a pierdut din intensitate.

„Nu îmi place că nu sunt nimic” zice Unul la un moment dat. În fapt, el nu știa că era Totul, dar pentru ca să ajungă să înțeleagă asta era nevoie de multă suferință. Boala e devastatoare, mușcă din corp și supune sufletul la cele mai grele cazne: îndoiala e parte din suferință, iar personalul medical face mult zgomot. Agitația din jurul Unului e aducătoare de zgomot, mult zgomot; chiar dacă femeile vor să-i aline suferința, ele sfârșesc prin a fi inutile, de aici și zgomotul.

Dar nu pot zgomotul celorlalți

Zgomotul a ceea ce se întâmplă

credit foto: István BIRÓ

Drumul spre Învierea de Apoi capătă în viziunea lui Tompa o semnificație aparte; pe cât de concret, pe atât de intim este. Un amestec pe care reușește să-l modeleze din punct de vedere spectacular, dând scenei un construct de o frumusețe stranie. Monada Unul-Celălalt este însoțită de un cor de femei, care sunt când bocitoare, când asistente, când îngrijitoare(le sufletului). Suferința e personală, dar trăită în mijlocul celorlalți contribuie în mod definitoriu la izbăvire. Sentimentul de comuniune există, cântecele liturgice sunt expresiile acestuia.

Tot ce eşti tu e un zid turnat

care s-a fisurat

credit foto: István BIRÓ

Simți în fiecare schimb de replici îndoiala, e a celui rămas aici: oare s-a salvat cu adevărat sufletul celui plecat; are oare vreun rost toată această suferință? Deloc întâmplător, spectacolul a devenit posibil abia la un an de la plecarea Teklei Tordai. O perioadă de doliu prin care au trecut și colegii ei de trupă, nu doar regizorul. O perioadă în care furia și deznădejdea au lăsat treptat loc resemnării (în sensul bun al cuvântului), acceptării. O perioadă sumbră care sfârșește într-o mare de lumină.

Şi asta nu-ţi place

Nu-ţi place când e viaţă

Unul și Celălalt: Zsolt Gedő și Loránd Farkas. Un tandem de o forță copleșitoare. M-a surprins (aproape covârșit) capacitatea de transfigurare a lui Zsolt Gedő, aproape că nu l-am recunoscut în unele scene. Îl știam din „Romeo și Julieta” și din alte roluri, dar ce face în I am the wind e foarte special. N-ar fi putut atinge pragul acesta fără Loránd Farkas, un actor foarte inteligent și foarte serios, care reușește prin fiecare rol să fie altfel. În jurul lor, cele șase femei, actrițe cu roluri grele în palmares, care aici fac un exercițiu de smerenie sublim. Au înțeles că simțul măsurii face diferența dintre prea mult și prea puțin; la fel ca în Neînțelegerea (spectacolul Teatrului Maghiar de Star, regizat de Mihai Măniuțiu) ele aici sunt comunitatea, societatea, ceilalți (celelalte) care roiesc în jurul Unului și a Celuilalt dintr-o nevoie foarte concretă: durerea ca să devină suportabilă, trebuie împărtășită.

Am rămas cu ochii agățați de frescele de pe pereții salonului de spital încă de la intrarea în sală; ce caută ele aici, când știu că Gábor Tompa e catolic (după cum și o bună parte a populației maghiare din Transilvania)? Când Celălalt sfârșește prin a-și așeza capul pe picioarele Maicii Domnului, am înțeles că pentru Tompa durerea și ideea unei noi vieți după moarte nu ține de o religie anume. Un ecumenism substanțial și valoros prin puterea cu care pune în valoare ideile de fond: există viață după moarte, altfel nimic n-ar avea sens. Ideea capătă și mai multă plasticitate prin intermediul cântecelor liturgice, Agnus Dei fiind parte dintr-o slujbă catolică, nu ortodoxă.

credit foto: István BIRÓ

I am the wind e un spectacol foarte special; atât de special, încât după aceea am mers minute în șir pe stradă ca și cum ceva mă lovise în plex; m-am oprit de cel puțin trei ori pentru că rămăsesem fără aer. Ciudat, pentru că în sală am avut senzația că pot duce suferința, că o pot înțelege și decripta, îi pot da un sens. Nu-mi aduc aminte când m-a răscolit ultima oară atât de puternic un spectacol de teatru, dar m-am bucurat (sună ciudat, știu) că mi s-a întâmplat și nu oriunde, ci la Teatrul Maghiar de Stat Cluj.

I am the wind – Teatrul Maghiar de Stat Cluj