Linia Kármán – „Eu unde sunt?”

Linia Kármán e trasată simbolic la altitudinea de 100 de km deasupra nivelului mării pentru a defini granița dintre două teritorii distincte: ce aparține Pământului și ce se află în afara lui. O asemenea linie separatoare te-ar putea ajuta să înțelegi care este lumea ta, de unde vii, unde te afli mai exact și până unde poți ajunge în siguranță:

„— Tu știai că există o linie care semnalează ieșirea din atmosfera Pământului în spațiul cosmic? Linia Kármán se numește, după cel care a descoperit-o. Mă rog, e o convenție, inginerul ăsta american, de origine maghiară, a calculat primul care e punctul-limită dincolo de care avioanele nu mai pot zbura. Pentru că temperatura crește prea tare, iar atmosfera devine prea subțire.” (p. 35)

Linia Kármán este și un roman pe care Andreea Răsuceanu l-a construit din trei secvențe ce pot fi citite ca proze separate: I. Mis dos países, II. Ulița italienilor și III. Necorespunzător. Împreună, cele trei falii de existență surprind aceeași lume, privită însă din perspective diferite, armonizate prin restabilirea cronologiei și a naturii relațiilor de familie. Integrate în materia densă a romanului, capitolele dau textului forma unei cronici.

Proza curge calm, într-o manieră ce amintește de romanele anterioare ale autoarei, Vântul, duhul, suflarea (2020) și O formă de viață necunoscută (2022). Acțiunea poate fi urmărită parcurgând caligrafic un traseu, de-a lungul unei granițe și dincolo de ea.

Un bolovan face țăndări un geam, apoi altul. Vina și păcatul sunt aruncate în ograda altuia, a străinului, figură centrală în roman. Până la urmă, și cei veniți devin ai locului, nu mai sunt străini. Dar, la fel ca în cazul unui transplant, te aștepți să apară la un moment dat un semn de respingere din partea organismului-primitor. Și semnul nu întârzie.

Îți spui citind cartea asta a Andrei Răsuceanu că războaiele cu sine sunt la fel de greu de câștigat cum sunt cele cu oamenii obișnuiți să dea vina pe străini pentru ce li se întâmplă. Vinovăția, spune un personaj, este sentiment greu de negociat.

Dramatismul întâmplărilor se atenuează prin relatarea lor. Personajele sunt purtate de viață dintr-un loc în altul, pe drum de apă și de pământ, printr-un lazaret, către conacul Chicuș, unde cresc plantații de ierburi vindecătoare, ocolind o bostănărie, până la capătul uliței italienilor. Și locul merge și el odată cu personajul.

„Nu ești singură niciodată, îmi zisese Ioana.

Împreună cu mine merg toți morții mei. Nu e o mărșăluire tristă, a înfrânților, nici un marș în ritm alert, ci o însoțire blândă și tăcută.” (p. 25)

„Iovana vedea trecându-i prin fața ochilor întinderea de apă cenușie pe care vaporul se legănase zile în șir, amenințând să-i scufunde pentru totdeauna în apele mâloase, câmpurile bătute de vântul subțire care le fluierase pe la urechi, lazaretul alb din care priviseră cum iese trupul pipernicit al turcului ciumat, cărat de ciocli prin aburii dimineții, șirurile nesfârșite de embrioni verzi, morți înainte de vreme în bostănărie, respinși de pământul otrăvit al mlaștinii.” (pp. 199-200)

Locul natal, mai ales, e păstrat în privirea călătorilor. Iovana are astfel de ochi capabili să deruleze hărți ale spațiilor semnificative. Alt personaj, Ioniți, cartografiază un sat, însă pe el îl interesează lectura lumii întregi, nu neapărat a unui singur loc, preocupat cum e de scrisul păsărilor care străbat cerul, al boabelor de strugure cu chihlimbar, al constelației-tatuaj pe o gleznă. Trecutul ține până unde țin amintirile, iar cronicarul salvează istorisind tot ce se poate salva.

„Pentru Ioviți totul era scris, lumea era făcută din litere peste tot în natura din jur. Ceea ce pentru Mutul fusese continuă prefacere, viață și moarte legate între ele fără posibilitate de a le desface pentru Ioviți era semn, literă și cuvânt. Când soarele se făcea toamna o perlă argintie ale cărei adâncimi erau intersectate uneori de săgeata întunecată a unui stol de păsări, zborul lor scria direct pe cer, cu semne necunoscute, cine știe despre ce lucruri care se întâmplaseră sau aveau să se întâmple și care, dacă ar fi fost descifrate, ar fi putut influența viitorul.” (p. 220)

Trei categorii de personaje apar, simbolic, în romanul acesta: cei care pleacă ducând cu sine spațiile originare, cei care se întorc, din nevoia de a ști cine sunt și cei care rămân într-o zonă de interval, privilegiații cărora le este dat să înțeleagă sensul zbaterii de-o viață.

Romanul abundă în personaje absente, oameni despre care se vorbește, a căror biografie este restabilită parțial, atât cât e nevoie pentru a obține cheia unui destin.

Mărturia Ioanei, de exemplu, nu o auzim direct. Rostul acestui personaj construit în absență este să lanseze întrebări dificile. Ajunge să închizi lumina, și Ioana se așază în fotoliu, ca să te asculte. Întunericul e garanția prezenței sale. Lumina se aprinde în cameră și Ioana dispare. De fapt, Ioana nici nu fusese cu adevărat în camera aceea, ci într-o altă cameră, conținută de prima, spațiul privilegiat dintre ființă și neființă, zona în care pătrund, fără să fie neapărat conștiente de lucrul acesta, persoanele care depind una de cealaltă, au amintiri împreună, au trecut prin dureri și prin vindecări incomplete.

„— Ioana, am zis cu voce tare, unde ești? Eu unde sunt? am mai întrebat.

Dar n-am apucat să mai aud răspunsul, pentru că întunericul a venit spre mine și, în mod surprinzător, nu era rece, ci călduț și mirosea a depărtare, a vânt și a colilie și dintr-odată am știut, am știut ce sens aveau toate astea, ce sens avuseseră viața mea și plecarea Petruței și moartea lui Mitrică, am vrut să mă ridic să-ți spun, dar între timp camera dispăruse și ea în aerul cald. Am stat așa, adulmecându-l, până totul s-a făcut un arc luminos, albastru, un fel de C întors, care s-a închis în curând deasupra mea.” (p. 348)

Iana este „zăluda”, un copil ținut în curte, pe niște saltele. Sub un măr. Numele acestui copil care dispare prematur este dat mai departe, în neam, din motive neclare.

Iana cea venită din Spania face un film despre familia din România, o probă pentru secția de Arte unde dorește să-și continue studiile. Inevitabil, va afla că poartă numele unei făpturi nevinovate, care urlă la lună. Un urlet este și reacția adolescentei în fața schimbărilor care cer adaptare – limba, divorțul părinților, mutarea dintr-un loc în altul.

Sunt multe descrieri în roman, fără ca descrierea să submineze narațiunea. Imaginile au structură de aer și se desprind ușor din apele mereu tulburi ale memoriei.

Descrierea e folosită, într-o manieră inconfundabilă, pentru construirea lumii ficționale. Localitatea C. nu este chiar un Macondo, dar nici departe de satul sud-american nu e, prins între ierburi, ars de soare, bântuit de secetă și de prejudecăți, locuit de personaje neobișnuite.

Alte descrieri apar în urma obiceiului oamenilor singuratici de a cartografia locurile semnificative – plaja, apa Dunării, câmpurile de colilie, cartierele comuniste cu blocuri înghesuite și încăperi sinistre. Într-o cameră din apartamentul Sofiei intri „ca într-un cadavru”. Un perete se umezește mereu și miroase a mort când urmează să se întâmple ceva.

Romanul își datorează complexitatea stilului confesiv și tentației de a recurge la analiză psihologică. Femeile vorbesc mai ușor despre ce au trăit, sunt însă și bărbați cu memorie bună. Plecările nu sunt definitive, iar sensul unei plecări e tocmai reîntoarcerea, după un ocol necesar înțelegerii schimbărilor care se petrec în 40 de ani, asta e măsură unuia dintre personaje.

Fraza e construită atent, ca o dantelărie amplă, în care se ține cont, pentru ca ideea să devină vizibilă, de fiecare nuanță nouă. Puțini prozatori au abilitatea tehnică de a controla, cu egală măsură, firele istoriei mari și pe cele individuale. Istorisirea e o țesătură care permite linii generale, de fundal, și lucrătura de migală, în care contează fiecare nod și fiecare ieșire în relief. Nefericirea nu e un secret, dar nici în afara tainei nu e.

Linia Kármán este o carte care te poartă calm, ca apele calme ale Dunării, sau neliniștitor, ca o furtună izbucnită din senin – literatură de primul raft, acel raft rămas la îndemână, îngăduind necesare lecturi succesive.

Găsim câteva informații despre Andreea Răsuceanu în prezentarea editurii:

Andreea RĂSUCEANU este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022) și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, coautor).

Las mai jos alte fragmente:

„Nu doar pentru franchețea și vulgaritatea lor, ci mai ales pentru că, așa cum se întâmplă mai mereu cu lucrurile spuse în treacăt, accidental, tocmai când te concentrezi la o altă parte a discuției, ele îți permit să vezi direct în sufletul omului, în colcăiala lui întunecată, ascunsă. Mă izbise adevărul lor, așa era, suntem incapabili să suferim pentru altcineva, cu adevărat, până la capăt, așa cum o facem pentru noi înșine, oricât am nega asta. La fel cum nu-i putem simți durerea fizică.” (p. 99)

„Mă văd acolo, în locul necunoscut, într-un oraș străin, și nu mi-e clar dacă în spatele meu se încheie o istorie sau în față începe alta.” (p. 120)

„Oamenii și-au imaginat mereu o lume în care vântul nu se mai oprește, vântul care aduce nebunia, care nu te lasă să mai auzi nimic altceva în afara lui, vântul care încet-încet intră în tine și te străbate de la un capăt la altul și te lasă gol sau o cu totul altă persoană. Vântul care urlă, care distruge, care bântuie. Care mișcă lucrurile, zădărnicindu-le, care aduce dezordinea. Dar nimeni nu-și imaginase o lume în care nici măcar o adiere nu străbate încremenirea unei zile de vară. În care viscolul nu exista și zăpada nu cădea liniștit, cu fâșâitul ei monoton, zile, nopți, săptămâni peste tăcerea albă a pământului. Nici vântul aducător de ploi, toamna, nici caraelul strălucitor, care se rostogolea prin praful drumului, ucigând tot fără milă. Când toate vânturile au tăcut, abia atunci trebuie să-ți fie frică, ar fi zis Mutul, dacă s-ar fi uitat la cerul din vara aia, neclintit, îndepărtat, fără speranță. Vântul n-a bătut un an de zile în C.” (pp. 203-204)

„Dragostea însemna depărtare, la fel și ura.

Când îți povestesc toate astea, nu știu ce vârstă am. Am simțit mereu că, indiferent de trecerea anilor, în mine a rămas închisă aceeași fată speriată de sub tufa de măceș, de sub coviltirul căruței care ne-a dus la Galați, din garsoniera violet al lui Mitrică. Mai degrabă cred că sunt pentru prima oară în afara oricărei vârste sau le-am trăit pe toate în același timp.” (p. 310)

„Ioviți descoperise devreme că lucrul care-i plăcea cel mai mult pe lume era să cunoască viețile altora. Toate viețile astea din trecut, biografii străvechi ale unor sfinți sau oameni obișnuiți din C. contau doar dacă acolo se regăsea măcar un amănunt de interes pentru el, pe care-l rumega apoi zile întregi, înflorindu-l cu toate amănuntele care nu existaseră niciodată. Propria lui existență, mai degrabă lipsită de perspectivă și așternându-se plicticos înaintea lui, ca un drum prăfuit de țară printre aceleași tufe pipernicite de gherghinar căruia i s-au scuturat petalele, era deocamdată o coală albă de hârtie. Mai știa și că o poveste nu era spusă niciodată în același fel, că pe măsură ce se transmitea mai departe, din trecut spre viitor, ea devenea alta și adevărul era tot mai îndepărtat și apărea tot mai încețoșat cu cât îl căutai mai adânc. Acest adânc îl chema mereu, pentru că nu-i atingea niciodată capătul, trecutul era o scară și scara se oprea acolo unde se oprea și amintirea celorlalți.” (pp. 220-221)

„Când au venit cu catagrafia satului C., l-au chemat să ajute la alcătuirea ei. Tot el, până atunci, însemnase cele mai importante evenimente din viața C.-ului pe peretele bisericii, iernile cele mai geroase, verile cu secetă, intrarea muscalilor în sat, ziua când șuvoaiele de apă măturaseră ulițele mai mici, luând cu ele tot ce se găsea prin curțile oamenilor. Acum trebuia să adauge în dreptul fiecărui nume o scurtă istorie a gospodăriei, cu sprijinul stăpânului ei. În dreptul fiecărui locuitor din C. a trecut vârsta pe care o avea și îndeletnicirea, dacă era cazul. Pe o coloană separată a scris câți capi de familie erau cu toții, câți români, căți italieni, câți veniți de peste Prut și tot așa. Iar la sfârșit a trecut numărul cailor, al câinilor și al râmătorilor care existau în sat.” (p. 221)

„Oamenii au venit pentru că știau valoarea cuvintelor, cine nu era scris în catastif nici nu exista, așa cum, dacă data nașterii nu era așternută pe hârtie cu cerneală, omul nu se născuse, iar dacă nimeni nu-i scria data morții undeva, era ca și cum încă umbla prin lume.” (p. 223)

„Ziua asta parcă a traversat din nou toate anotimpurile, mai lipsește să ningă, nu m-ar mira nici asta, la cât de roșu a devenit cerul, împingând aerul rece spre pământ.” (p. 133)