„La ce te gândești, Irina?” – „Trei surori” la TNB

Să presupunem că există un spectactor care ia prima dată calea TNB (și există, credeți-mă, pentru toți un început!). Să presupunem că există cel puțin un spectactor care nu știe cine e Radu Afrim, nu-l interesează să citească înainte de spectacol, să se documenteze, lui îi place să vadă spectacole și atât. Să presupunem că există cel puțin un spectactor care nu are cont de facebook și nu citește cronici (incredibil de mulți din această categorie, incredibil pentru cei prinși definitiv în capcana internetului). Ei bine, niciunul dintre aceștia nu vor ieși din sală la pauza spectacolului. Cel puțin la reprezentația pe care am văzut-o eu, n-au ieșit. Au plecat cei din alte categorii, dar despre asta cu altă ocazie. De ce n-au plecat? Pentru că Cehov a fost acolo, pe scenă, bine ascuns în detalii și, din anumite puncte de vedere, poate că și bine reintrepretat. Abia despre asta se poate discuta cu adevărat; n-o să cad în capcana redundatei întrebări „Ce-a vrut să facă regizorul?”, o întrebare sterilă prin lipsa de scop, ci prefer să păstrez în memoria (deloc afectivă, de această dată) imagini, sunete, mișcări și fragmente de acțiuni, resturi dintr-un univers deloc haotic care se descompune treptat sub ochii celor din sală. Singurătatea zidurilor (de altfel niciodată acoperiți cu ceva la modul concret, în afară de proiecțiile minților celor care însuflețesc locul) de la final e simptomatică și dătătoare de deșărtăciune. Ceea ce nu cred că Cehov ar aproba. Dar poate că aici e și cauza pentru care teatrul nu se predă ca artă – regizorul și autorul textului rareori se vor întâlni pe aceleași coordonate ale gândirii artistice.

Credit foto: Cătălin Georgescu

La Moscova! O da, la Moscova se gândește Irina. De aici și obsedanta întrebare a lui Tuzenbach, care se face auzită în momente-cheie. Cum la fel de surprinzător e gândul recurent legat de muncă: trebuie să muncim, să facem ceva, dar de ce să nu muncim. Dacă ne gândim la Cehov, o da, dramaturgul însuși a muncit cât șapte la un loc; dacă ne gândim la anii în care a fost scrisă piesa, da, munca începea să-și schimbe valoarea și să joace alt rol în stabilirea ierarhiei sociale rusești – nu mai era mujic cel care muncea, ci nobilul pierdea din statut dacă nu muncea, în sensul dacă nu făcea ceva pentru cei de care ar fi trebuit să aibă grijă; dacă ne gândim la ceea ce se vede/simte astăzi, despre muncă – mai nimic în societatea românească, în schimb despre cum să obținem bani nefăcând nimic, da, găsim o mulțime de rețete. Și mai este un sens rezultat din folosirea acestei recurențe: astăzi, mai mult ca niciodată, în România (căci da, să nu uităm, așa începe spectacolul – „undeva în România”) artele sunt considerate consumatoare de bugete naționale, inutile și deloc prețioase, iar artiștii oameni care nu fac nimic, în sensul că nu produc nimic, plusvaloare cuantificabilă în profit bugetar. Cel puțin aceasta este ideea indusă de politicienii (indiferent din ce partid ar proveni) cetățenilor și așa se explică interminabilele tăieri de buget de care au parte teatrele și orice altă instituție culturală de ceva ani încoace. Așa se poate decoda și rolul Irinei, care pare că e o dansatoare ce-și caută spectacolul perfect. Sunt foarte dese aluziile la CNDB (pentru necunoscători – Centrul Național al Dansului București) și la faptul că ei chiar au buget de subzistență anul acesta. De aici și mișcările ei dazarticulate, rotirile derviș până la cădere (descifrarea acestei mișcări compuse care aparent n-are nicio legătură cu scenele din care fac parte cere o analiză separată și deloc cu Cehov, s-o recunoaștem), dar și comunicarea atipică pe care o stabilește cu Tuzenbach.

Credit foto: Adi Bulboacă

La ce te gândești, Irina? Dar Irina se gândește sau doar visează? Dar cu visurile Mașăi sau ale Olgăi cum rămâne? Dar unde este tatăl? Care nu e deloc evocat, e atât de absent din casa asta impersonală, rece, dar făcută după ideea unui arhitect, cu colțuri și unghiuri menite să fractureze destine, cu pereți culisanți din a căror glisare nu se naște nimic, decât un mare gol care se cere umplut. Paturi reci și impersonale, perfecte în solitudinea lor, cabine de sticlă făcute special pentru a claustra existențe și pentru a estompa urletele și spaimele locatarilor, care de multe ori se pierd în spatele perdelelor de fum (inutilă suprapunerea acestui peste mișcarea personajelor în sală, complică inutil construcția, în opinia mea). Un decor ce seamănă cu interioarele caselor din anii ´50 – ´60, iar costumele merg ca linie și croi până în anii ´70. O combinatație surprinzător de puțin agresivă, poate și pentru că regizorul a mutat accentul pe scenariu, pentru că nu mai putem vorbi de textul lui Cehov, ci de un adevărat scenariu. Așa și este gândit întreg spectacolul, ca un film în care succesiunea imaginilor se face o repeziciune atent controlată și mediată de mijloace scenice diferite: ieșirea/intrarea unui personaj din/în scenă, schimbarea fondului sonor, grafica vizuală care devine un simbol adăugat, dar și factor de schimbare, dezbrăcarea de unele (ba chiar toate în cel puțin două scene) obiecte vestimentare, așezarea mesei etc. Sunt o mulțime de mici gesturi care cuprind în ele resturi ale unei lumi atât de îndepărtate, încât nici nu mai are rost să te întrebi cum a fost atunci și acolo. E un semnal pe care Afrim îl trage aici cu privire la textele lui Cehov: ce-ar mai putea ele transmite generațiilor actuale; cât de actuale mai sunt Trei surori sau Pescărușul (două nume alese aleatoriu)?

Verșinin este personajul care îl ține în viață/actualitate pe Cehov; el este (din punctul meu de vedere) cel mai cehovian dintre toți. În a doua parte a spectacolului Emilian Oprea (cel care îl aduce în scenă pe Verșinin) are un monolog care mi-a adus aminte de ce face actorul în Pescărușul lui Andrei Șerban de la unteatru, iar construcția relațiilor dintre el, Mașa și soția lui este o construcție cehoviană în esență, dar voit abstractă prin sublimarea trăsăturilor personaliza(n)te. E un filigran de nuanțe de joc care capătă consistență tocmai pentru că Emilian Oprea știe să joace cu măsură.

Credit foto: Adi Bulboacă

Tuzenbach, cel care face apel la modul aproape obsesiv la faptul că e creștin, dar nu și rus (vezi obsesiile europenilor, care își văd amenințate istoriile locale și/sau personale datorită integrării în UE) este personajul care m-a purtat cu el tot spectacolul. L-am urmărit de la momentul în care dormea pe șezlong și până în culise, dincolo de luminile reflectoarelor. Are ceva hipnotic în el István Téglás, iar scena în care dansează dezlănțuit, dar fără să-și piardă controlul și suflul este memorabilă, pur și simplu. N-ai cum să nu-l urmărești cu privirea, te trage după el personajul, atât de bine și l-a asumat Téglás pe Tuzenbach. Dintre cele trei surori, cea mai realist construită ca personaj mi s-a părut a fi Olga (o construcție bazată pe niște clișee, în fond), deși și Mașa are câteva tușe memorabile. Olga surprinde prin constanță, prin faptul că nu adaugă și nu pierde nimic din personaj, e atemporală, e ca și cum timpul trece peste ea și nu prin ea, ceea ce cred că și lui Cehov i-ar fi plăcut. Nu e cea mai cerebrală, din contra, ci doar atemporală, ceea ce explică și inadecvarea ei la unele situații; nu înțelege și nu pricepe ce e cu visul rușilor de a cuceri spațiul, habar n-are că dictatura lui Putin e mai groaznică decât pare la prima vedere etc. și de aceea îi este aproape indiferentă prezența lui Bobi k68.

Protestul vizibil față de tăierea pădurilor (care acum sunt arse cu bună știință) este unul din elementele de legătură cu Pădurea spânzuraților, anteriorul spectacol montat de Afrim la TNB. Din acest punct de vedere, planul ideatic capătă coerență, dar pentru iubitorii lui Cehov asta seamănă a trădare. Un spectacol lung, solicitant și în care Cehov pare pierdut și sacrificat definitiv. Surprinzător, el pare că revine în prim-plan în momentele cele mai neașteptate. Pentru iubitorii de teatru, prea multe planuri, centri de acțiune și prea multe straturi, pentru iubitorii lui Afrim un nou spectacol care-i pune în valoare creativitatea, dar și nevoia de a demonstra ceea ce știe. Rămâne să aprecieze posteritatea dacă Trei surori – Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov merită să intre în antologiile de specialitate.