La 80 de ani de la eliberarea Auschwitzului, Kaddish pe scena Ateneului Român

Foarte puține evenimentele dedicate comemorării victimelor Pogromului de la București sau ale Holocaustului, iar evocările mărturiilor supraviețuitorilor s-au pierdut în marea de știri irelevante, lipsite de consistență și adesea chiar false rostogolite cu insistență în spațiul public de jurnaliști și/sau influenceri. Deloc de mirare în acest context că cele două concerte susținute de Filarmonica George Enescu la final de ianuarie au avut loc într-un cvasi anonimat, programul celor două evenimente sau numele soliștilor serii nefiind sursă de interes pentru presa românească. Cu toate acestea, sala Ateneului la primul din cele două concerte a fost aproape plină cu melomani de toate vârstele, mai toți prieteni constanți ai orchestrei Filarmonicii George Enescu. Vorbim despre o comunitate de melomani formată de-a lungul anilor și care a supraviețuit tuturor valurilor de austeritate ce s-au succedat din 1989 încoace. În program n-au fost lucrări foarte cunoscute publicului larg, poate de aici și lipsa de interes a presei, dar poate că ar fi trebuit să dea de gândit jurnaliștilor culturali faptul că simfonia lui Leonard Bernstein nu s-a auzit cântat foarte des în România și că n-a fost deloc pusă în programul concertului în aceste zile. Programul reflectă viziunea conducerii Filarmonicii George Enescu, care s-a gândit, iată, la faptul că evreii au reprezentat dintotdeauna o comunitate cu contribuții semnificative la cultura națională, iar memoria victimelor Pogromului de la București sau ale Holocaustului cinstită și pe această cale.

Fotografii din timpul repetițiilor – credit foto Filarmonica George Enescu

În prima parte a concertului a fost Psalm de Anatol Vieru; scrisă în 1993, lucrarea s-a constituit într-o introducere excelentă, menită să pregătească publicul pentru o experiență muzicală aparte. Orchestra dirijată de tânărul Alexandre Bloch nu doar că și-a făcut încălzirea, dar a demonstrat utilitatea unei introduceri într-un concert aparte cu o piesă contemporană românească (există și online o înregistrare a acestei lucrări, cu Ludovic Bacs dirijor). Ascultând debutul de concert, mi-am dat seama că puțină lume realizează legătura intrinsecă dintre Psalmii lui David și destinul evreilor în istoria umanității; Anatol Vieru a reușit să redea o parte din tragicul pe care-l poartă cu sine fiecare evreu în parte, iar Bloch și-a dovedit măiestria nuanțând cât trebuie, fără excese și înflorituri. A urmat Schelomo de Ernest Bloch, cu Valentin Răduțiu solist la violoncel. O plăcere reală să-l urmăresc pe acest muzician, atât de serios în atitudine și de profund în comunicarea cu orchestra și dirijorul. O simbioză creată de la sine, din care publicul a ieșit pregătit perfect pentru ce avea să urmeze după pauză. Schelomo – Rapsodia ebraică pentru violoncel și orchestră scrisă de elvețian în 1915-1916, înainte de stabilirea în SUA, încheie Ciclul evreiesc într-un fel aparte: Regele Solomon capătă voce prin intermediul violoncelului, instrument care în mâinile lui Valentin Răduțiu se transformă într-o cale a înțelegerii. Îmi doresc să-l reascult cât de curând pe scenele din România pe solistul român stabilit în Germania; posesor al unei combinații unice de maturitate, înțelepciune și pregătire tehnică, m-a impresionat prin felul cum interiorizează experiența muzicală, dându-i astfel un sens, pe cât de personal (și subiectiv), pe atât de profund și special.

Fotografii din timpul repetițiilor – credit foto Filarmonica George Enescu

Simfonia nr. 3 Kaddish de Leonard Bernstein. Scrisă în 1963, după ce West Side Story l-a așezat definitiv (și) în galeria compozitorilor de muzică clasică care, Kaddish capătă valoarea omagiului adus sacrificiului evreilor de-a lungul istoriei. Simfonia nu doar că pune în evidență părțile rugăciunii, dar contribuie decisiv la înțelegerea rostului și formei unei rugăciuni atât de aparte. Rugăciunea care în mod normal se spune doar de bărbați (în număr de 11, din care unul este obligatoriu descendentul celui trecut la cele veșnice) timp de 11 luni, are în primul rând rol cathartic, convertește durerea pierderii în acceptare și înțelegere, de aceea nici nu se pronunță cuvântul moarte. Pentru că cel plecat n-a murit, n-a dispărut, ci a plecat într-o altă lume, acolo unde nemurirea capătă sens. Într-un program pus sub semnul comemorării victimelor Holocaustului, Kaddish trebuia interpretat cum trebuie, ceea ce s-a și întâmplat. De la prima notă și până la ultima, orchestra Filarmonicii George Enescu a lăsat loc divinului să se manifeste. Alexandre Bloch s-a dovedit a fi alegerea perfectă pentru acest concert; temperamental, expresiv până la paroxism pe alocuri, el a dezlănțuit în muzicieni pasiuni nebănuite, dându-le rost, culoare și persuasiune. Kaddish a fost o rugăciune colectivă, glasurile celor din corul dirijat de Iosif Ion Pruner au fost rând pe rând, ale furiei, disperării, neputinței, negocierii, acceptării și înțelegerii profunde. Naratoare a fost Ana Ularu, iar solistă Ana Maria Labin. Și când s-a cântat prima oară în concert simfonia (la Tel Aviv, în decembrie 1963, la foarte puțin timp după asasinarea lui J.F. Kennedy, căruia i-a și fost dedicată lucrarea), tot o naratoare a fost și nu un narator, cum s-ar fi așteptat mulți. Bernstein a scris el însuși textul, iar Kadișul l-a lăsat în original. De ce o naratoare? Încerc o explicație, fără pretenția de a fi una definitivă sau general acceptată: victimele oricărui război sunt și femeile, nu doar bărbații morți pe front; femeile poartă și ele războiul lor, unul imposibil de greu de dus pe alocuri; multe din supraviețuitoarele lagărelor de exterminare au reușit să meargă mai departe, să-și întemeieze familii sau să aibă grijă de copiii altora, dintr-o dorință extrem de puternică de a lăsa viața să învingă. În același timp, femeile sunt cele care duc povestea mai departe, cele care fac posibilă tradiția, deloc întâmplător de-altfel că la evrei descendența se calculează pe linie maternă, nu paternă. În Scherzo, partea a treia a simfoniei, orchestra și-a dovedit maturitatea și clasa, ce s-a auzit fiind foarte aproape de perfecțiunea absolută.

Fotografii din timpul repetițiilor – credit foto Filarmonica George Enescu

Un program de concert pe cât de special, pe atât de bine pregătit și asumat integral de orchestră, cor și soliștii serii, ceea ce dovedește încă o dată puterea comunicării reale și profunde. Combinația de profesionalism, talent și emoție a făcut posibilă o audiție unică, un concert ce intră în categoria celor de referință pentru Filarmonica George Enescu. Cu o Ana Ularu în mare formă și care a dovedit că nu este doar o foarte bună actriță, ci și posesoarea unui simț muzical aparte și cu un Valentin Răduțiu pe care îmi doresc să-l reascult cât mai curând, concertul vocal-simfonic de final de ianuarie deschide un an muzical într-un fel aparte. Sper la cât mai multe astfel de întâlniri și experiențe muzicale!

Concert vocal-simfonic. Dirijor Alexandre Bloch, solist Valentin Răduțiu – Filarmonica George Enescu