Despre carte:
Îl admirăm în vitrinele magazinelor de bijuterii, îl purtăm ca simbol al iubirii sau al puterii, îl păstrăm în casetă ca amintire prețioasă de la mama, bunica sau străbunica… Inelul nu este un simplu obiect, iar legendele și poveștile populare ne arată cum încă din vechime i s-au atribuit puteri neobișnuite. Omul își pune în inel un gând, o dorință – un fel de misiune pe care i-o dă. Dar nu întotdeauna inelul face ce-și dorește omul. Uneori vindecă, alteori nu, uneori îl apără pe soldatul care-l poartă și pleacă la luptă, alteori acesta nu se mai întoarce cu bine acasă. Cele douăsprezece povești reunite în carte au în centrul lor inele reale sau imaginare. Sunt inele care leagă familii, inele ce simbolizează faima, inele vorbărețe sau nos-talgice, inele complice, inele blestemate. Tuturor omul le-a dat o misiune, fără să aibă însă garanția că și-o vor îndeplini.
Din cuprins:
Puterea inelelor • Inelul – simbol al vindecării • Inelul – simbol al întoarcerii acasă • Inelul – simbol al blazonului • Inelul – simbol al schimbării vieții • Inelul – simbol al amintirilor • Inelul lui Nottara
Aurora LIICEANU, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române. De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Patru femei, patru povești (2010, 2011, 2023), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității(2013, 2019), Legături de sânge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998)(2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații(2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sânge. O aventură indiană (2018), Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov(2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020), Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020), Efectul de undă (2021), Totdeauna singură. Nefericiri paralele (2022), Travesti. Identități fluide (2022), Dinastii dulci (2023) și Inconfortabil. Capcanele sincerității în cuplu (2024).
Fragment:
Inelul – simbol al faimei literare
O legendă bazată, se pare, pe vorbele bunului prieten al lui Pușkin, scriitorul Ivan Turgheniev, spune că, aflat pe patul de moarte, Pușkin i‑ar fi lăsat inelul său de aur lui Vasili Jukovski, care‑i fusese mentor și‑i era și foarte apropiat.
Vasili Jukovski a fost un mare poet. Despre el, Vladimir Nabokov a spus că făcea parte dintre acei poeți aflați aproape de măreție, dar care n‑au atins gloria. (…)
Jukovski nu a fost norocos în dragoste. Cum avea abilități pedagogice, s‑a ocupat și de cei din propria familie, îndrăgostindu‑se de o nepoată, o fată de 12 ani. Iubire imposibilă, care l‑a bântuit toată viața.
Nu a fost o iubire împărtășită și, după ce timpul a trecut, ajuns la o vârstă înaintată, la 58 de ani, fără să mai spere ceva, Jukovski s‑a căsătorit cu o fată foarte tânără, de 18 ani, fiica unui pictor neamț prieten cu el, cu care a avut doi copii, o fată și un băiat.
Și așa începe povestea inelului lui Pușkin. Băiatul lui Vasili, Pavel Jukovski, a primit de la tatăl său inelul‑talisman al lui Pușkin. Tatăl său a fost nu numai bun prieten cu Pușkin, ci și executorul lui testamentar literar. După moartea lui Pușkin, Vasili Jukovski s‑a zbătut pentru ca tânăra văduvă, frumoasa Natalia, și cei patru copii să fie susținuți financiar de către țar și lui Pușkin să i se ridice o statuie. Dar cât a trăit n‑a reușit să‑i facă statuia. În privința statuilor și busturilor, tradiția era fermă. Doar țarul și cei cu mari merite militare aveau dreptul la ele.
Abia în 1880, la 28 de ani de la moartea lui Jukovski, a avut celebra comemorare a lui Pușkin la Moscova, în cursul căreia s‑a dezvelit statuia lui. Atunci și‑au ținut discursurile memorabile Turgheniev, de viziune europeană, și Dostoievski, un naționalist pătimaș. (…)
La comemorare, Turgheniev a adus o casetă care‑i aparținuse lui Pușkin, a organizat o expoziție și, evident, a adus inelul dat de Jukovski fiului său. Ideea era ca inelul să rămână în posesia lui Turgheniev, care ar fi trebuit să‑l transmit mai departe lui Tolstoi, mai tânăr ca Turgheniev cu zece ani. De la Tolstoi, inelul ar fi trebuit să ajungă la scriitorul Ivan Bunin. (…)
Dar ce s‑a întâmplat cu inelul după comemorarea din 1880? Tolstoi n‑a avut inelul și ciudat este că după Turgheniev nu l‑a mai avut nimeni. Turgheniev l‑a lăsat moștenire iubitei lui de‑o viață, celebra cântăreață Pauline Viardot. Pavel Jukovski, fiul lui Vasili, l‑a cerut înapoi, dar ea nu i l‑a dat și l‑a donat Muzeului‑Liceu Memorial, unde a învățat Pușkin. Argumentul ei a fost că inelul aparține Rusiei și nu unei personae anume.
1917 a fost anul care a deschis drumul către vremuri tulburi: revoluție, ură, răzbunări, tâlhării, crime, foamete, exil. Se știe că muzeul a fost jefuit și inelul a dispărut. S‑a spus de asemenea că îngrijitorul muzeului și l‑a însușit. Cine să‑l fi oprit, în haosul acela? Cine să‑l ceară înapoi?
Cineva – oare cine? – are inelul și poate că habar n‑are al cui a fost și nici povestea lui.
